Relațiile intime înainte de căsătorie în perioada interbelică din România. Concepții despre virginitate
Tema relațiilor sexuale înainte de căsătorie și a percepției asupra virginității în România interbelică rămâne una dintre cele mai puțin explorate fațete ale vieții cotidiene din acea perioadă. Deși tabuizată în discursul public oficial, această temă apare constant în literatura vremii, în cercetările sociologice și în relatările personale ale unor martori ai epocii.
Istoricul Cristina Sircuța, în volumul „Viața femeilor în România Interbelică” (Oscar Print), notează că, în absența unei preocupări academice solide pentru această dimensiune a vieții sociale, cele mai valoroase informații provin din beletristică și scrieri populare ale vremii.
O moștenire legală care penaliza nefecioria
Încă din secolul al XIX-lea, Legiuirea Caragea – primul cod juridic al Țării Românești (1818) – sancționa nefecioria femeii, permițând bărbatului să ceară divorțul dacă descoperea că soția nu era virgină în noaptea nunții. Această mentalitate s-a transmis în secolul XX, deși cu modificări semnificative odată cu schimbările sociale aduse de Primul Război Mondial și urbanizarea accelerată.
România interbelică era departe de a fi o societate tradițională unitară. Existau diferențe semnificative între orașe și sate, între elitele educate și comunitățile izolate. În mediul urban, influențele occidentale și emanciparea femeii au condus treptat la relaxarea normelor privitoare la moralitatea sexuală, deși în mod discret și, adesea, dublat de o morală oficială conservatoare.
În contrast, în mediul rural, virginitatea continua să fie o „virtute” valorizată, dar nu întotdeauna esențială. Cercetările sociologului Dimitrie Gusti în satul Cornova (Basarabia, 1931) dezvăluie o realitate pragmatică: „Trăiesc fetele, cam tăte cu flăcăi de pe aici, că dacă n-or avea ibovnic, cum să se mărite?”. Părinții cunoșteau adesea relațiile fiicelor și nu interveneau decât atunci când acestea duceau la sarcini nedorite.
Viitorul unei fete depindea, de multe ori, mai mult de zestre decât de reputație
Relațiile intime premaritale nu garantau căsătoria, iar viitorul unei fete depindea, de multe ori, mai mult de zestre decât de reputație. Așa cum reiese din romanul „Voica” al scriitoarei Henriette Yvonne Stahl, în cazurile în care o fată nu era „fată mare”, tatăl putea „repara rușinea” oferind o vacă în plus sau alte bunuri. Cu alte cuvinte, onoarea putea fi tranzacționată.
„Domnișoară, nu e fată mare mireasa... dar tot o ia ăstălaltu, că i-a mai dat tat-su o vacă peste ce se învoise”, spune un personaj din roman, exprimând direct și fără ipocrizie logica economică a multor căsătorii de la sat.
Primul Război Mondial a lăsat urme adânci nu doar în plan politic și economic, ci și în sfera morală. Apropierea dintre infirmiere și soldații răniți a dus la acuzații de „imoralitate”, iar în anii ’20-’30, prezența crescândă a femeilor în spațiul public a erodat multe tabuuri vechi. Deși retorica socială încă cerea „purtare exemplară” de la viitoarele mirese, realitatea era tot mai diversă și mai permisivă.
România interbelică nu a fost o societate în care sexualitatea premaritală a fost complet ignorată sau suprimată, ci mai degrabă una în care realitatea cotidiană și normele tradiționale s-au ciocnit și s-au negociat permanent. Dacă în zonele rurale încă se vorbea despre onoare și rușine, în orașe începea să se contureze o altă viziune, mai modernă, asupra intimității și rolului femeii în societate.
