Tradiții și credințe din prima zi a Săptămânii Luminate. Povestea Lunii Albe
Lunea Albă, cunoscută și sub numele de Lunea Luminată, marchează începutul Săptămânii Luminate – una dintre cele mai însemnate perioade din calendarul ortodox. Această zi, încărcată de simboluri sacre și obiceiuri populare străvechi, vine ca o continuare firească a bucuriei pascale, aducând în inimile credincioșilor speranță, seninătate și o reînnoită apropiere de valorile creștine.
Este o zi dedicată pomenirii celor plecați dintre noi
Lunea Albă are o semnificație aparte în tradiția Bisericii Ortodoxe, fiind dedicată pomenirii celor plecați dintre noi. În numeroase biserici, slujbele speciale îmbracă o notă de solemnitate, dar și de lumină, accentuând mesajul Învierii: biruința vieții asupra morții. Se spune că, în această zi, cerurile rămân deschise, iar sufletele celor adormiți se pot bucura de rugăciunile vii ale celor rămași pe pământ.
Pentru mulți credincioși, Lunea Albă devine o zi de reculegere și introspecție, o zi în care pomenirea celor dragi este însoțită de gânduri bune și de dorința sinceră de a păstra vie legătura cu lumea nevăzută. În această perioadă, bisericile răsună de cântări pascale, iar lumina care a fost aprinsă în Noaptea Învierii continuă să ardă în candelele sufletului.
Tradiții vechi
Dincolo de încărcătura religioasă, Lunea Albă este prilejul reactivării unor tradiții populare cu rădăcini adânci în cultura satului românesc. În multe regiuni ale țării, există obiceiul ca băieții să stropească fetele nemăritate cu apă proaspătă, simbolizând purificarea, fertilitatea și norocul în dragoste. În unele sate, gestul este dus mai departe prin scufundarea fetelor în izvoare sau fântâni, semn că natura însăși participă la această renaștere simbolică a spiritului.
Tot în această zi, rudele se vizitează, mai ales între nași și fini, consolidând legăturile spirituale și afective dintre familii. Se aduc daruri, se împart ouă roșii și se rostește tradiționalul salut pascal, semn al comuniunii și al bucuriei împărtășite.
De asemenea, se evită muncile grele, în special de către femei. Nu se coase, nu se spală rufe, nu se muncește la câmp – aceste restricții fiind interpretate ca forme de respect față de sacralitatea momentului. Se crede că, prin păstrarea acestei „odihne sacre”, gospodăriile sunt binecuvântate, iar echilibrul spiritual este menținut.
