Boala care l-a doborât pe „crăişorul munţilor“, Avram Iancu: „Eu nu mai sunt Iancu, sunt umbra lui”
Avram Iancu, simbol al luptei pentru drepturile românilor din Transilvania în perioada revoluționară din 1848-1849, a fost unul dintre cei mai importanți lideri ai mișcărilor din acea perioadă. Cunoscut drept „crăişorul munţilor”, Iancu a jucat un rol esențial în conducerea luptelor din Apuseni și a fost un fervent susținător al unității naționale. Cu toate acestea, viața sa ulterioară a fost marcată de o prăbușire fizică și emoțională profundă, din cauza unei combinații de boală fizică și depresie psihică, scriu cei de la Historia.
Viața sa personală a fost marcată de o depresie profundă
După înfrângerea revoluției și retragerea armatei maghiare, Iancu a rămas un personaj incomod atât pentru autoritățile austriece, cât și pentru cele ungurești. Chiar și în fața acestora, Avram Iancu a refuzat o distincție acordată de împăratul Franz Ioseph, argumentând că nu putea accepta recompensele câtă vreme drepturile românilor nu erau respectate. Acest gest de demnitate și refuzul de a ceda presiunilor a fost un semnal al adâncirea suferințelor sale interioare.
În perioada imediat următoare revoluției, Iancu a început să se retragă din viața publică, iar viața sa personală a fost marcată de o depresie profundă. Într-o scrisoare din decembrie 1850, Avram Iancu exprima o presimțire a nenorocirii și o adâncă tristețe față de realitățile politice și sociale ale vremii: „Nu ştiu câte zile mai pot avea; un fel de presimţire îmi pare că mi-ar spune că viitorul este nesigur”. De asemenea, în aceste momente de luciditate, el spunea: „Eu nu mai sunt Iancu, sunt umbra lui. Iancu e mort”, un testament al unei personalități distruse de eșecul unui vis nerealizat.
Lovit de tuberculoză
Problemele de sănătate nu au întârziat să apară, iar în timp, se spune că Avram Iancu a fost lovit de tuberculoză, suferind de hemoragii pulmonare. Aceste suferințe fizice, combinate cu starea sa mentală fragilă, l-au transformat într-un om complet diferit față de cel care fusese simbolul speranței pentru românii din Transilvania. Conform unor istorici, la finalul vieții, Iancu își petrecea mult timp rătăcind prin satele moților, având ca singura companie fluierul său.
În 1872, starea sa s-a agravat considerabil, iar la începutul anului a fost internat într-un spital din Baia de Criș din cauza hemoragiilor severe. Acolo, în dimineața zilei de 10 septembrie 1872, Avram Iancu a fost găsit mort, pe prispa unei case din Baia de Criș. Asupra sa au fost găsite câteva obiecte simple, dar simbolice: un fluier din lemn de cireș și o jalbă mototolită, adresată împăratului Franz Joseph, pe care nu a reușit să o trimită niciodată. Cauza oficială a morții a fost o hemoragie, iar preotul care a oficiat înmormântarea a consemnat că „moartea a fost firească”.
Avram Iancu a fost înmormântat la Ţebea, în cimitirul ortodox, alături de Gorunul lui Horea, un alt simbol al luptei pentru drepturile românilor. Moartea sa prematură, la vârsta de doar 48 de ani, a marcat sfârșitul unei vieți dedicate unei cauze înălțătoare, dar și al unui destin tragic, în care boala și depresia l-au transformat dintr-un lider național într-o umbră a sinelui său trecut.
