Abandonat în orfelinatul groazei din Sighet. Povestea lui Izidor, considerat de comunişti „irecuperabil” și „aruncat” în lagăr
Izidor Ruckel este unul dintre miile de copii care au crescut în centrul pentru minori cu boli incurabile din Sighetul Marmației. Până la vârsta de 11 ani, a trăit la Sighet în condiții dificile de imaginat astăzi. Amintirile din acea vreme îl bântuie și acum.
Izidor avea doar 8 ani când a trăit pentru prima dată bucuria libertății. Alearga prin iarbă, râdea cu poftă și simțea cum viața prinde culoare. „A fost ca și cum am văzut Raiul", a spus el, cu ochii luminați de amintire. Două zile a durat minunea. Apoi, Raiul s-a închis în urma lui, iar Izidor s-a întors în Iadul care îi fusese casă – căminul de la Sighet.
Acolo ajunsese în 1980, după ce o injecție banală dintr-un spital i-a adus poliomielita. Când a devenit clar că nu se va mai face bine, mama lui l-a abandonat. Statul l-a catalogat drept „irecuperabil", un cuvânt crud care, în acea vreme, însemna o singură destinație: căminele groazei, unde copiii precum Izidor erau condamnați la uitare și suferință.
„Știi cum arată copacii şi iarba, dar niciodată n-ai aflat cum se simte”
„Mi-a paralizat întreg piciorul și din cauza asta am rămas în spitalul din Sighetu-Marmației. 40 de copii au fost infectați atunci cu această boală și 38 dintre ei au murit. Viața în căminul spital a fost un iad. Fără căldură, fără jucării, fără educație. Poți să îți imaginezi că aproape toată viața ta ești bătut fără niciun motiv, că mori de foame și că ești în stare să îți iei viața pentru că viața e prea dură cu tine? Și nu tu ai cerut să vii pe lume", a declarat Izidor Ruckell, supravieţuitor al căminului de la Sighet, relatează observator.ro.
În acele centre, au pierit, în anii comunismului, peste 15.000 de copii. Morți lente, în întuneric, frig și mizerie. Bătuți, înfometați, lipsiți de îngrijire, trași într-o izolare totală.
„Nu ştii nimic despre ce e în afara instituţiei, ştii doar ce vezi când te uiţi pe geam. Ştii cum arată copacii şi iarba, dar niciodată n-ai aflat cum se simte să calci, să te joci sau să te rostogoleşti pe iarbă", a mai spus Izidor.
Rareori vedea lumina soarelui printr-un colţ de fereastră. Şi nimeni, niciodată, nu l-a ţinut măcar de mână.
Și totuși, într-o zi, o rază de umanitate a pătruns prin zidurile reci ale căminului. Maria Onișa, o angajată a centrului, a hotărât să-l ia pe Izidor acasă pentru două zile. Atunci a simțit el, pentru prima oară, ceva ce nu simțise niciodată:
„Mâncare de casă pentru prima dată. Interacţiunea cu copiii ei, am devenit apropiat de ei, i-am iubit casa şi familia şi mi-am dat seama atunci câtă dragoste e în căminul ei. Poţi să fii sărac, poţi să fii bogat, nu e nicio diferenţă. Am văzut frumuseţea unei atmosfere de familie, atunci am simţit că aparţin cuiva”.
Povestea lui Izidor Ruckel este, din păcate, povestea miilor de copii abandonați în centrele de plasament ale României comuniste. Nu doar neîngrijiți, nu doar flămânzi, ci complet lipsiți de afecțiune. Crescuți în tăcere și singurătate. Nestrânși niciodată în brațe, neiubiți.
Pentru Izidor, doar două zile au însemnat altceva. Două zile în care a cunoscut, în casa unei femei cu suflet mare, ce înseamnă grija, căldura, lumina. A treia zi, s-a întors în cămin. Acolo unde nimeni nu-l aștepta.
Izidor locuiește acum în America
Dar la Revoluția din 1989, lucrurile au început să se schimbe. Porțile închise ale centrului s-au deschis, grație voluntarilor străini. Una dintre acele mâini întinse a fost a unei familii din Statele Unite. O familie care l-a adoptat pe Izidor și l-a dus departe, peste Ocean, într-o viață complet diferită.
„Mi-am imaginat America ca pe ceva spectaculos, frumos, exact ca în serialul la care ne uitam toţi în anii 90, Dallas. 06.35 America nu era deloc cum îmi imaginam. Mintea mea trăia în orfelinat, iar când am ajuns adolescent am devenit rebel şi îmi lipsea România. Voiam să mă întorc în orfelinat", a declarat Izidor Ruckell.
În America, Izidor a primit tot ce îi lipsise: casă, educație, sprijin. Dar rănile din copilărie erau prea adânci. Ca un prizonier eliberat, dar care nu mai știe cum să trăiască în libertate, Izidor s-a luptat cu umbrele trecutului. A încercat să-și găsească mama biologică, dar nici acolo nu și-a găsit pacea. Niciun loc n-a mai putut însemna „acasă”. Astăzi, Izidor trăiește în America, dar inima lui a rămas legată de România. Poartă cu mândrie tricolorul la piept și o căciulă, cum vedea în copilărie la bărbații din Maramureș.
Recent, și-a lansat propriul film, prezentat în premieră la Festivalul de la Cleveland, o mărturie vie a suferinței prin care au trecut mii de copii.
„România nu recunoaşte filmele bazate pe transformarea instituţiilor ca o mare oportunitate să repare greşelile din trecut şi să continue să facă îmbunătăţiri, nu pentru generaţia asta, cât pentru cele care vin", a mai spus el.