De ce se spune „Dumnezeu să te binecuvânteze”/ „Sănătate” când cineva strănută?

Strănutul, un act fiziologic simplu, este urmat în multe părţi ale lumii de o expresie de binecuvântare. Formule precum „Dumnezeu să te binecuvânteze”, „Sănătate!” sau „Noroc!”, la români, „Gesundheit” în germană sau „Salud” în spaniolă sunt rostite instinctiv, dar puţini sunt cei cunosc adevărata origine a acestui obicei care își are rădăcinile acum mii de ani.

Originea binecuvântării după strănut

În întreaga lume, indiferent de limba vorbită, expresia „fii binecuvântat” urmează în mod regulat unui strănut. Este instinctivă și o rostim fără să știm neapărat de unde provine fraza sau de cât timp o spunem.

Obiceiul de a rosti binecuvântări în urma unui strănut datează din Antichitate. În Europa creştină, în timpul ciumei care a decimat Imperiul Roman în secolul VI, Papa Grigore cel Mare a decretat ca fiecare strănut să fie însotit de o binecuvântare, precum „Dumnezeu să te binecuvânteze”.

Se credea atunci că strănutul era un semn timpuriu al infectării cu ciumă, iar binecuvântarea urma să protejeze sufletul celui bolnav.

„Pentru creștinii europeni, atunci când a apărut prima ciumă care a slăbit Imperiul Roman, acum creștin, în jurul anului 590, Papa Grigore cel Mare a crezut că un strănut era un semn de avertizare timpurie a ciumei, așa că le-a ordonat creștinilor să răspundă la un strănut cu o binecuvântare”, a declarat W. David Myers, de la Universitatea Fordham, pentru New York Times.

Acest ordin al Papei Grigore este creditat ca fiind începutul binecuvântării după strănut.

Chiar şi în alte culturi, expresii precum „Gesundheit” în germană sau „Salud” în spaniolă sugerează că strănutul era perceput ca un semn și se invoca protecția divină.

De la credinţă la etichetă

Odată cu înţelegerea modernă a strănutului, aceste interpretări mistice au pierdut din importanţă, dar obiceiul a rămas.

Adevăratul motiv pentru care încă mai spunem „Dumnezeu să vă binecuvânteze”/ „Sănătate”/ „Noroc” / „Salud” în zilele noastre este pur și simplu că este considerat politicos sau, după cum a spus Farley, o „micro-afecțiune”: un gest mic, dar semnificativ, care arată preocupare faţă de celălalt.  

Am fost învățați să o facem, iar pentru mulți dintre noi, este plăcut să o spunem și să o auzim.