Elena Fotino, nefericita soţie a filosofului Nae Ionescu: „Pentru el sunt un câine credincios”

Elena-Margareta Fotino a fost singura soție a filosofului Nae Ionescu. S-au cunoscut în 1911, pe vremea când erau studenţi, s-au căsătorit și s-au despărțit după două decenii, fără a oficializa separarea prin divorț. Nefericita soție a filosofului cuceritor, care avea mai multe relații extraconjugale celebre la acea vreme, l-a iubit până la sfârșitul vieții.

Elena-Margareta Fotino şi Nae Ionescu s-au cunoscut în 1911, pe vremea când erau studenţi, ea tudia la Facultatea de Litere şi Filosofie şi urma, în paralel, cursuri la Academia de Muzică şi Artă Dramatică, iar el era un student anonim care aspira la o bursă de studii în Germania şi se confrunta cu probleme financiare.

Nae Ionescu a căpătat, după absolvirea facultăţii în 1912, o bursă de doctorat la Göttingen, plecând astfel în Germania un an. În tot acest timp, cei doi au întreținut o corespondenţă în care trec de la prietenie la amor. Filosoful s-a întors în țară pentru a-şi satisface stagiul militar şi relaţia dintre cei doi începe să se îndrepte către mariaj, căsătorindu-se în anul 1915 la Bucureşti. A plecat ulterior, din nou, în Germania, pentru continuarea studiilor, însă de data aceasta a luat-o și pe Elena. Au rămas în străinătate trei ani, dintre care unul despărţiţi, în perioada în care Nae Ionescu a fost prizonier de război în lagărul de la Celle-Schloss.

Elena se considera „animalul de companie al soţului”.

Împreună au avut doi copii: Radu, primul, s-a născut în perioada în care filosoful era în lagăr, la începutul anului 1917; iar Răzvan, cel de-al doilea fiu, a venit pe lume anul următor. În 1919, la doar patru ani de la căsătorie, Elena Ionescu se considera o soţie nefericită. Însemnările din jurnalul ţinut în perioada în care cei doi au convieţuit în Germania sunt confesiunile unei neveste care se considera „animalul de companie al soţului”.

„Pentru el sunt un câine credincios, chiar un câine înţelegător, căruia i se pot spune anumite lucruri, dar un câine! Şi, ciudat, m-am obicinuit cu gândul acesta şi situaţia mea, care în alte împrejurări mi s ar fi părut nespus de înjositoare, nu mă înspăimântă deloc. Simt în mine o forţă supraomenească, care-mi dă puterea de a mă ridica deasupra tuturor gândurilor pe cari şi le fac sau nu şi le fac ceilalţi oameni despre mine” , scria soţia filosofului la începuturile căsniciei, potrivit Adevărul.ro.

Întorcându-se în țară, Nae Ionescu își începe cariera universitară, aducându-i faima de filosof, cât și cea de mare cuceritor în jurul căruia roiau doamele cu pretenţii intelectuale, Lucia Popovici-Lupa, Maruca Cantacuzino şi Cella Delavrancea, fiind doar  trei dintre doamnele cu care filosoful s-a avântat în relaţii extraconjugale. Aventurile soţului n-au făcut decât să sporească nefericirea doamnei Ionescu.

Nae Ionescu și soția sa s-au despărțit în anul 1930

Relaţia cu Maruca Cantacuzino, soţia celebrului George Enescu, a fost deliciul bârfelor în epocă. Măruca, rămasă văduvă după moartea soţului său Mihai Cantacuzino, face o pasiune nebunească pentru filosoful care era cu 13 ani mai tânăr şi avea acasă o soţie şi doi copii, iar relația celor doi a durat aproape şapte ani, timp în care Măruca a sperat ca filosoful să divorţeze şi să o ia de nevastă. Din nefericire pentru ea, Nae Ionescu decide să pună capăt relației, iar Măruca a avut o tentativă de sinucidere. Şi-a dat foc şi s-a automutilat. Cel care i-a fost alături, a salvat-o şi a luat-o de nevastă, a fost compozitorul George Enescu.

Nae şi Elena Ionescu se despart în anul 1930, fără să divorțeze. Vor rămâne separaţi până la finalul vieţii filosofului. Cea care i-a stat alături două decenii şi i-a suportat indifidelităţile va continua să-l iubească pe Nae Ionescu. Elena îşi declara în jurnal dragostea faţă de fostul partener în 1937, la 7 ani de la separare:

„Îl iubesc, îl iubesc cu o dragoste neţărmurită, îl iubesc cu o durere adâncă şi totuşi dulce. Sentimentul acesta îmi face viaţa suportabilă, de la el îmi vine o lumină inexplicabilă, o lumină care mă încălzeşte. Şi totuşi, spun tuturor că nu l iubesc. Vorbele mele sunt singurul meu scut de apărare. Când spun: «Nu-l iubesc şi nu l-am iubit niciodată cu adevărat, eram prea tânără când soarta mi l-a scos în cale ca să ştiu dacă iubesc sau nu» şi văd că ceilalţi cred lucrul acesta am impresia aproape că-l cred şi eu. Dar adevărul, adevărul e numai al meu; dragostea mea pentru el e numai a mea. Nimeni n-o ştie, nimeni n-o bănuieşte. Acesta e singurul lucru care mi aparţine numai mie personal. E o iluzie, e o poveste, e o irealitate, dar e a mea şi numai a mea”, este una dintre însemnările Elenei Ionescu din jurnalul publicat post-mortem „Jurnal cu şi fără Nae Ionescu”.

Pe data de 15 martie 1940, la vila sa din Băneasa, Nae Ionescu s-a stins din viață din cauza unei boli de inimă. Cella Delavrancea, femeia cu care avea o relaţie de câţiva ani, i-a fost alături în momentul decesului. „A murit Nae. A murit, a murit… E oare cu putinţă? Sunt complet năucită! Cum pot eu să înţeleg un asemenea lucru? Nae mort, Nae pământ? El, care a fost numai spirit, numai inteligenţă şi strălucire? E cu putinţă, Doamne, e cu putinţă aşa ceva? Odată cu el se năruie tot ce a clădit cu talentul lui de 20 de ani încoace. N-a scris mai nimic şi nu rămâne pentru mai târziu mai nimic de pe urma lui; şi totuşi, a fost omul a cărui spiritualitate a avut un efect covârşitor asupra întregei ţări. Nae, Nae, cum e cu putinţă ca tu să nu mai fii?

Viaţa Elenei a fost nefericită și după decesul filosofului

Niciodată n-o să mai vorbesc cu tine? Niciodată n - să te mai văd? Niciodată, niciodată. Tu să mori şi eu să rămân aici? Nu, Nae, nu. Nu tu ai murit azi, ci eu. Tinereţea mea, viaţa mea toată se stinge azi. Toate iluziile mele şi toate visurile mele au murit azi, fiindcă eu nu am trăit decât pentru tine şi pentru copilaşii noştri. Ce se vor face ei fără tine? Sunt amândoi distruşi de durere”, scria fosta soţie nefericită în jurnal, la moartea filosofului.

Viaţa Elenei Ionescu, după ce i-a supravieţuit fostului soţ aproape trei decenii, a continuat să stea sub semnul nefericirii şi după moartea lui Nae. A murit în 1971, cu gândul că eternitatea îi va aduce regăsirea celui pe care l-a iubit toată viaţa. „Doamne, îndură-te! Ce plăcere poţi găsi în a chinui un om care nu mai face două parale? N-a mai rămas nimic bun în mine. Sînt adînc obosită, sînt şi bătrînă, îndură-te odată, îndură-te şi aruncă-mă în abis ca pe o jucărie stricată, striveşte-mă ca pe o gînganie fără importanţă, dar striveşte-mă complet şi prefă-mă din nou în pămînt, ca să se isprăvească odată! Mă pedepseşti zilnic, de dimineaţă pînă seara. De ce, Doamne? Sînt tare obosită. Fă să adorm definitiv în noaptea asta. Îndură-te, îndură-te, îndură-te!”, scria văduva lui Nae Ionescu în jurnal, cu ceva vreme înainte să moară.