INTERVIU Horia Brenciu: ”Aș fi vrut s-o prezint copiilor!”
Ne-am întâlnit într-o după-amiază, la câteva ore după ce tatăl său fusese operat la 84 de ani. Şi pregătea concertul dat în memoria lui Frank Sinatra. Eu nu-l cunosc pe Horia Brenciu. Vă spun cum mi se pare.
Un om care-şi conştientizează succesul. Ceea nu e uşor. Un om uşor agitat. Ceea ce nu e uşor. Dar şi un om fericit că trăieşte ce-i place. Ceea ce nu e uşor.
Cum a fost tatăl tău cu tine şi cum ai vrea să fii şi tu cu ai tăi?
Tatăl meu a fost pedagog fără să predea. Ţin minte că, în anii ’90, în fervoarea aia a libertăţii, voiam să văd la televizor tot ce se întâmpla. Şi-i spuneam lui tata să mă lase să văd. Acum o văd pe Maria, pe fata mea mijlocie, stând prea mult la televizor şi-mi vine s-o trimit la culcare. Dar mă răzgândesc. O mai las, că şi tata m-a lăsat pe mine. Bineînţeles că nu las totul la voia întâmplării. Trebuie să fii un coordonator din umbră al vieţii copiilor tăi. Umbra asta e un fel de prezenţă. Nu eşti în backstage, eşti pe scenă cu ei.
Mă gândesc că tatăl tău e foarte mândru de tine.
Nu ştiu, poţi să-l întrebi. Dacă vrei, îţi fac legătura. O să fie puţin stresat după operaţia de azi, dar a fost o experienţă. La 84 de ani, să treci prin aşa ceva nu e de aici, de colo. Mai ales că el a fost un om care, până la 70 de ani, n-a fost prea mult prin spitale.
Dar pe la spectacolele tale o fi fost?
Sigur că a fost. A fost şi la cel mai recent, de la Braşov. Avem o glumă: când îl vedeţi pe tata în Bucureşti, Brenciu are spectacol la Sala Palatului.
Ştii celebrul spectacol cu Robbie Williams pe Broadway, când cântă My Way la final şi i-l dedică mamei lui?
Da! Ai văzut, în turneul de anul trecut, cum şi-a invitat tatăl să cânte?
Tu ai pierdut-o pe mama ta foarte deveme. Când ţi-a lipsit cel mai mult?
Sigur, pierderea a fost foarte puternică. La 11 ani nu simţi golul foarte mult. Odată ce-au trecut anii, am simţit-o în fiecare lucru pe care l-am făcut. Moartea mamei a declanşat, şi-n mine, şi-n tata, resorturi mari de responsabilităţi. Brusc, a trebuit să avem grijă. De mâncare se ocupa tata, dar de spălat mă ocupam eu.
Când ţi-a lipsit cel mai mult?
Aş fi vrut s-o prezint copiilor. Dacă nu prinzi pe cineva în viaţă, nu-l cunoşti. Degeaba ţi se povesteşte, vezi poza. Pe tine te ştiu mai bine decât pe bunicul. Chestia de azi-noapte a fost senzaţională. Azi-noapte, fiica mea cea mică, Mina, a avut 40 de grade. Nevastă-mea a dezbrăcat-o, să-i pună comprese. Ea, pe la patru dimineaţa, s-a ridicat în picioare dintr-o dată şi a întrebat: „Unde e Bicu?“. Aşa i-a pus numele bunicului. Un copil, la doi ani jumătate, a făcut această relaţie. Întreabă mereu de Bicu. Ştie ce înseamnă „bunicul“.
