EXCLUSIV Ioana Dichiseanu, despre dorința neîmplinită a tatălui ei: «Nu a mai fost să fie»
Ioana Dichiseanu a trecut prin cea mai dificilă perioadă a vieții sale, după ce anul trecut, tatăl ei, maestrul Ion Dichiseanu, se stingea din viață la vârsta de 87 de ani. În prezent, fiica marelui actor continuă să aibă o legătură specială cu părintele ei, pe care nimeni nu o poate destrăma.
Click! a vorbit cu Ioana Dichiseanu despre ce a însemnat acest an pentru ea, cum a evoluat relația cu soțul și fiica ei, Anastasia, dar și despre frumoasele proiecte pe care vrea să le ducă la bun-sfârșit, dintr-o profundă datorie morală față de tatăl ei.
- Click!: În curând se împlinește un an de la moartea tatălui tău, marele actor, Ion Dichiseanu. Cum te-ai gândit să omagiezi un an de la trecerea sa în neființă?
Ioana Dichiseanu: Într-adevăr, a trecut atât de repede timpul încât se împlinește un an de când viața mea nu va mai fi niciodată la fel. Îmi doresc să omagiez un an de la plecarea sa, în primul rând prin lansarea unui album cu melodiile interpretate de el. Apoi, mi-am propus sa mai aibă loc două evenimente, dar totul depinde de ceea ce se întamplă în jurul nostru, din nefericire.
- Click!: L-ai mai visat pe tatăl tău în ultima perioadă?
Îl visez frecvent și sunt anumite ipostaze în care îmi apare în vis și sunt conștientă că reprezintă un cumul de gânduri de peste zi. Altele, în schimb, au fost mult prea palpabile și sunt convinsă că au o însemnătate anume. Cert este că exista ceva "dincolo" și nimeni în această lume nu mă poate convinge că ar cunoaște adevărul. Eu cred doar în Dumnezeu și în tatăl meu.
- Care sunt câteva dintre momentele esențiale petrecute alături de tatăl tău, Ion Dichiseanu, pe care ți-ai dori să le povestești în cartea pe care ai de gând să o scrii despre el?
Tata și-ar fi dorit să mai scrie o carte. Din păcate, nu a mai fost să fie. Din fericire, relația noastră, fiind atât de strânsă, îmi acordă un drept moral de a scrie o carte pentru el. Aici mă va ajuta Adi, din două motive: este un maestru al condeiului, dar și serile petrecute "la povești", în compania tatei, fac din el un soi de confident al său.
În acest fel, atât eu cât și Adi, știm exact ceea ce i-ar fi plăcut tatei să povestească sau ce ar fi dorit sa păstreze pentru el, pentru că era de o decență nemaiîntâlnită. Ceea ce știu sigur este ca îmi doresc sa evidențiez latura sa umană, dar în același timp forța sa interioară, "neomenească".
- Cât de importantă a fost susținerea soțului și a fiicei tale în ultimul an și cum te-a ajutat prezența lor să vindeci o parte din suferința provocată de pierderea tatălui tău?
Susținerea familiei a fost crucială pentru ca eu să pot depăși acele momente. Dacă nu ar fi fost mama, Anastasia, Adi, toți alături de mine... poate că astăzi eu nu mai eram capabilă să fiu coerentă. Toată perioada în care tata a fost spitalizat și, ulterior, finalul pe care nu ni-l doream, m-au afectat atât pe plan psihic cât și fizic. Mă lupt cu mine în fiecare zi. Este de neînlocuit și absența lui doare...
- Care a fost cel mai important sfat pe care l-ai primit de la tatăl tău și cum te-au ajutat învățăturile sale de-a lungul vieții?
Tata găsea în fiecare situație o ocazie de a spune „o vorbă de duh”. Viața mi-a arătat că în tot ceea ce spunea tata exista mult adevăr. Mi-a dat foarte multe sfaturi, dar cred că cel mai important este legat de iubire, „Să arăți omului că îl iubești”. Era un mare «apostol» al iubirii si al vorbei bune...
- Ai declarat recent că ți-ar plăcea să mai ai un copil, însă în ceea ce privește relația cu fiica ta, care au fost cele mai mari provocări pe care le-ai întâmpinat în ultima vreme?
Mi-ar plăcea enorm sa mai avem un copil, dar vremurile pe care le trăim îți dau un sentiment de nesiguranță totală. În ceea ce o privește pe „prințesa”. Anastasia este un copil extraordinar. Ne-a binecuvântat Dumnezeu cu un copil bun, sănătos și cu maturitate în gândire. După ce a împlinit 2 ani pot spune ca s-au încheiat atât tantrumurile, cât și perioada în care nu prea se putea comunica. Acum e o adevărată domnișoară și o companie extrem de plăcută, un adevărat camarad.
- Cum a resimțit fiica ta lipsa bunicului ei, Ion Dichiseanu, și cum ai gestionat această situație delicată?
Când tata a fost internat prima dată, Anastasia îi făcea scrisori lui Doamne-Doamne să îl roage sa îl aducă pe Dichi acasă. Atunci când s-a întors, Anastasia avea grijă de el și se ghemuia la pieptul lui spunându-i: „Dichi, să nu mai pleci niciodată de lângă mine!”. În ziua în care tata „a plecat” i-am spus Anastasiei că Dichi e la îngeri și că nu va mai veni. A fost foarte tristă. Și azi ea îl include în jocurile sale, în plimbările pe care le facem sau la masă. Îi este dor de el și îi simte lipsa.
- Cum a evoluat relația dintre tine și mama ta, Simona Florescu, având în vedere că ați împărtășit aceeași durere, pierderea lui Ion Dichiseanu?
Relația cu mama nu s-a schimbat. Poate că a trecut la un nivel ceva mai profund, din cauza că ambele am ramas fără tații noștri și am împărtășit aceeași durere. Mama este în continuare prietena mea cea mai bună. Ne susținem reciproc și tot ceea ce ne dorim este să fim sănătoși.
Puteţi urmări ştirile Click! pe Google News, Facebook și Instagram!
