Artistul român căruia i s-a legat pensula de încheietura mâinii paralizate pentru a putea picta. Destinul tragic al pictorului supranumit „Poetul plastic al florilor“
A fost unul dintre cei mai mari pictori pe care i-a avut România, însă a avut parte de un destin tragic. A fost umilit pe patul de moarte și a pictat în ultimii ani din viață cu pensula legată de mâna paralizată. Ştefan Luchian, supranumit „Poetul plastic al florilor“, a fost un artist de geniu, considerat primul pictor român modern.
Născut la data de 1 februarie 1868, la Ștefănești, în nordul Moldovei, Ștefan Luchian a fost fiul maiorului Dumitru Luchian și al Elenei Chiriacescu, ambii din familii boiereşti cu tradiţie şi dare de mână. Încă de pe vremea când urma cursurile școlii primare din Tabaci, Ștefan a fost atras de pictură.
Ulterior, în timp ce urma cursurile gimnaziale la Liceul „Sfântul Sava”, percepea un tarif de 30 de gologani pentru colegii care nu ştiau să facă desenele cerute de profesor. Prima sa lucrare datează de când avea 16 ani. Pictura, pictată în ulei, înfăţişează o casă şi este semnat „Şt. Luchian.cl III”.
Mentorul său a fost marele Nicolae Grigorescu
După absolvirea liceului, cu toate că mama sa a făcut tot posibilul să-şi convingă fiul să se înscrie la şcoala militară, Ștefan Luchian s-a prezentat la examen, însă nu a scris nimic, pentru a nu fi admis, și s-a înscris singur la Şcoala de Arte Frumoase şi la Conservator. Mentorul său a fost marele Nicolae Grigorescu, care l-a încurajat să-şi continue vocaţia.
A absolvit cursurile Şcolii de Arte Frumoase în anul 1889, iar în toamna aceluiași an a plecat la Munchen, unde a studiat la Academia de Arte Frumoase. S-a întors în România la moartea mamei sale, însă, un an mai târziu a plecat din nou, de data aceasta la Paris, unde s-a înscris la Academia Julian.
S-a întors în țară în 1892 și a ajuns în scurt timp un nume cunoscut în lumea artei. Pictorul modern a fost principalul iniţiator al „Expoziției artistilor independenţi”, care s-a deschis în 1896. Rămas fără părinți și fără o moștenire care să-i garanteze o viață decentă, Luchian a trebuit să se întrețină singur.
Se spune că la expoziţia din 1905 i s-a vândut un singur tabloul, acesta fiind cumpărat chiar de fostul său profesor Nicolae Grigorescu. Astfel că, cum de pe urma expoziţiilor nu câștiga bani, a început să picteze biserici împreună cu alţi pictori. Printre lăcaşurile de cult pictate de marele artist se numără Biserica Brezoianu din Bucureşti şi Catedrala „Sfântul Alexandru” din Alexandria.
„Luchian a fost un mare revelator al sufletului românesc”
„Luchian avea toate darurile marelui artist şi, în primul rând, acel caracter autentic, acea neîmblânzită vehemenţă a personalităţii după care recunoşti pe maeştri… Profunda capacitate afectuoasă şi energie, o melancolie îmbinată cu o viguroasă autoritate, un sentiment nervos al formei, sunt trăsăturile pe care le sesizăm mai bine în caracterul şi în talentul său. Într-o limbă totodată sonoră şi suavă, Luchian a fost un mare revelator al sufletului românesc”, spunea Tudor Vianu, relatează historia.ro.
Luchian s-a îndrăgostit de fiica primarului, Cecilia Vasilescu, pe vremea când lucra la pictarea Catedralei din Alexandria. Cu toate că au existat planuri de căsătorie, din cauza situaţiei materiale precare a pictorului şi a bolii acestuia, acestea nu s-au finalizat.
Pentru a obține bani pentru a supraviețui, Luchian a lucrat și pentru ministrul Justiției, Victor Antonescu, boierul din Teleormani. A decorat saloanele acestuia şi pereţii unui vapor fluvial. Se spune că artistul nu și-ar fi primit banii pentru lucrările efectuate. Antonescu și-a plătit doar o parte din datorie și i-a trimis pentru restul de bani datoraţi o pereche de pantaloni uzaţi.
S-a îmbolnăvit de scleroză multiplă
Primele semne ale cumplitei boli care îl va chinui pe artist până la finalul vieţii au apărut în anul 1900. Îmbolnăvit de de scleroză multiplă, ajunge în anul 1902, din cauza durerilor cumplite, la Spitalul Pantelimon. Boala i-a paralizat picioarele de la şolduri în jos şi ajunge imobilizat în scaun. Maladia a avansat galopant, în ciuda tratamentelor medicilor.
A fost eliberat din spital, însă a rămas captiv în casă, imobilizat în pat. Cu toate acestea, a continuat să picteze, în special flori. Artistul a pictat unul dintre cele mai reprezentative tablouri ale sale, „Anemonele”, în 1905, când era deja afectat de cumplita boală. De asemenea, specialiștii apreciază că cele mai bune lucrări ale pictorului datează din perioada bolii.
În ultima fază a bolii şi ultimii ani din viaţă, Luchian a trăit în chinuri cumplite, dar, nici măcar atunci când boala a ajuns să îi afecteze degetele, pictorul nu a renunțat la pasiunea sa. A cerut să i se lege pensula de încheietura mâinii pentru a putea picta.
„I-am legat pensula de antebraţul mâinii drepte şi mâna lui începe să se zbată nervos şi stângaci pe suprafaţa pânzei şi faţa lui se crispa ca de durerile unei faceri, înfricoşător. Rezonanţele nebănuit de adânci ale unui suflet încă viu m-au impresionat până la laşitate. Am fugit din faţa acelei schingiuiri voite şi într-o cameră alăturată, în urma perdelelor groase, am plâns, plânsul sec al neputinţei mele detestabile”, spunea Nicolae Tonitza.
A trecut şi prin coşmarul unor acuzaţii de plagiat
Din păcate, marele artist nu s-a luptat doar cu durerile provocate de boală. În 1915, Take Ionescu a intentat un proces, acuzându-l pe Ștefan Luchian de plagiat, referindu-se la tablourile pictate împreună cu colaboratori de-ai săi în ultimii ani ai vieţii. Din cauza acuzaţiilor, Luchian a fost pus sub arest la domiciliu.
„Între comparatori era un puternic om politic, pe cât de inteligent, pe atât de crud în funestul lui egoism, şi de aprig în lăcomia lui, generoasă cu lăutarii. El a născocit fabula plagiatului admis de autor şi în colaborare, şi a depus la Parchet o plângere de excrocherie împotriva pictorului Stefan Lukian. Ceva mai monstruos - s-a găsit un procuror, un tânăr procuror, care s-a transportat la locuinţa artistului, ca să-l aresteze, şi care găsindu-l pus în fiare de Dumnezeu, s-a mărginit să-l declare arestat în pat... Fără această intervenţie şi ofensă a Justiţiei în ultimele zile de viaţă ale artistului, Luchian putea să mai trăiască un timp”, spunea poetul Tudor Arghezi.
În noaptea de 27 spre 28 iunie 1916, procesul s-a încheiat, căci Ştefan Luchian avea să devină etern, asemenea florilor lui, la doar 48 de ani. A fost înmormântat la Cimitirul Bellu la 30 noiembrie. Marele pictor a lăsat pe şevalet neterminată ultima sa creaţie: chipul unei femei.
