De ce erau temnițele medievale comparate cu Iadul. Ce secrete macabre ascundeau
În inima cetăților medievale, în spatele zidurilor groase și întunecate, temnițele serveau drept martori tăcuți ai cruzimii și disperării. Aceste încăperi, destinate celor condamnați, au fost comparate adesea cu Iadul însuși, datorită condițiilor de detenție infernale și pedepselor de o brutalitate inimaginabilă.
În România și Europa, istoria acestor locuri dezvăluie secrete macabre care continuă să fascineze și să înfioare, scrie Adevarul.ro.
Rădăcini străvechi ale cruzimii
Chiar înaintea Evului Mediu, societățile antice utilizau temnițele pentru pedepsirea celor care greșeau.
În Grecia antică, prizonierii de război și pirații își așteptau soarta în închisorile primitive. Romanii au perpetuat această practică, încă din secolul al VII-lea î.Hr., iar metodele lor aveau să inspire temnițele medievale.
Pe teritoriul actual al României, cea mai veche temniță ar fi fost în Sarmizegetusa Regia, unde, în 1804, printre rămășițele unei clădiri subterane, au fost găsite oseminte umane și o tibie încercuită de lanțuri masive de fier.
Dovezile sugerează că dacii foloseau aceste spații pentru a-și ține prizonierii, așa cum o arată și mărturiile istorice despre capturarea și torturarea legionarilor romani.
În Evul Mediu, închisorile au devenit un simbol al suferinței extreme. Pedepsele erau concepute nu doar pentru a corecta, ci și pentru a înspăimânta. Executarea publică era un spectacol de groază, iar torturile prelungeau agonia condamnaților.
Gheorghe Doja, liderul răscoalei din 1514, a fost supus unor chinuri atroce, fiind ars cu fierul încins și obligat să îndure acte de canibalism forțat înainte de a-și găsi sfârșitul.
Pentru cei care scăpau de pedeapsa capitală, viața în temnițele medievale era un coșmar. Închiși în beciuri umede, pline de murdărie, prizonierii primeau hrană insuficientă și apă murdară. Paznicii îi legau în poziții incomode, iar unii erau lăsați să moară lent, uitați în camerele întunecate.
Locuri de groază în cetățile medievale românești
Castelul Corvinilor din Hunedoara păstrează unele dintre cele mai bine conservate temnițe din România.
Sub Sala Cavalerilor, un beci vechi ascundea prizonieri, iar legendele vorbesc despre oaspeți celebri, precum Vlad Țepeș. În beciul condamnaților la moarte, arheologii au găsit semnele călăului, o roată cu zimți gravată pe paloșul acestuia.
În cetăți precum Bran, Deva și Neamț, temnițele serveau atât pentru detenție, cât și pentru munci forțate. Vlad Țepeș și-a folosit prizonierii pentru a ridica cetatea Poenari, unde boierii trădători erau obligați să muncească până la epuizare.
Ocnele de sare, cum erau cele de la Ocnele Mari sau Turda, erau considerate cele mai cumplite închisori. Cronicarul turc Evlya Celebi descria aceste locuri ca fiind „infernuri”, iar prizonierii erau asemănați cu niște „strigoi” ieșiți din morminte.
Un iad terestru
Temnițele medievale erau, în esență, locuri ale suferinței fizice și psihice. Ele reflectau lipsa de milă și rigiditatea justiției medievale, transformându-i pe condamnați în simboluri vii ale terorii.
Fie că erau închiși sub castelul unui domnitor sau forțați să taie sare în ocnele întunecate, prizonierii medievali trăiau un adevărat iad pe pământ.
Astăzi, aceste locuri de detenție macabră atrag turiști dornici să descopere secretele întunecate ale trecutului. Zidurile lor poartă amprenta durerii, iar legendele care le înconjoară continuă să provoace fiori de groază și curiozitate deopotrivă.
