Descoperire istorică în România: cea mai veche dovadă a prezenței oamenilor din Europa. Când a avut loc
Un studiu recent publicat în revista Nature Communications dezvăluie o descoperire arheologică remarcabilă realizată la situl paleontologic Grăunceanu, parte a Formațiunii Tetoiu, situată în Valea râului Olteț. Analizele efectuate asupra unor fosile datate la aproximativ 1,95 milioane de ani indică că acestea reprezintă cea mai veche dovadă cunoscută a prezenței homininilor în Europa, depășind recordurile stabilite anterior de siturile din Dmanisi (Georgia) și Atapuerca (Spania).

Cercetătorii au analizat 4.524 de fragmente osoase
Cercetătorii de la Universitatea Ohio, în colaborare cu specialiști din alte instituții, au analizat 4.524 de fragmente osoase recuperate din situl Grăunceanu. Dintre acestea, 20 prezintă urme clare de modificări antropogenice, iar șapte dintre fragmente au fost identificate ca având tăieturi realizate cu unelte litice. Aceste marcaje au fost confirmate prin tehnici avansate de profilometrie optică 3D, eliminând ipoteza unor modificări postdepoziționale cauzate de factori naturali sau activități carnivore, scriu cei de la Historia.
Pentru stabilirea vârstei sitului, cercetătorii au utilizat metoda de datare uraniu-plumb (U-Pb), care a oferit o estimare de aproximativ 1,95 milioane de ani. Această metodă a fost corelată cu analiza biostratigrafică a faunei asociate, consolidând datarea și confirmând autenticitatea descoperirii.
Context paleoecologic și implicații asupra migrației homininilor
Datele izotopice prelevate din smalțul dentar al unor fosile de mamifere sugerează că ecosistemul Grăunceanu în perioada Villafranchian târziu (2,2–1,9 milioane de ani) era unul de tip pădure-stepă, cu ierni blânde și veri umede, favorizând prezența homininilor. Fauna asociată include specii precum mamutul (Mammuthus meridionalis), rinocerul (Stephanorhinus) și primate europene dispărute (Paradolichopithecus), indicând un habitat variat, propice pentru susținerea unei populații de hominini.
Descoperirea de la Grăunceanu contestă ipoteza conform căreia rutele de migrație ale homininilor spre Europa au urmat un traseu unic prin Orientul Apropiat și Caucaz. Prezența timpurie în România sugerează că dispersia homininilor ar fi putut implica mai multe rute, posibil prin Anatolia sau chiar printr-un coridor nordic necunoscut anterior.
Noi direcții de cercetare
Un aspect rămas nerezolvat este lipsa fosilelor homininilor responsabili pentru modificările observate pe materialul osos. Fără descoperirea unor resturi scheletice asociate, identificarea speciei precise rămâne subiect de speculație. Totuși, aceste dovezi indirecte sugerează posibilitatea ca primii hominini europeni să fi aparținut unui taxon anterior speciei Homo erectus.
Această descoperire deschide noi direcții de cercetare și subliniază importanța explorării regiunilor mai puțin studiate din Europa de Est și Asia Centrală. Extinderea investigațiilor arheologice și aplicarea unor tehnici moderne de analiză pot oferi răspunsuri suplimentare cu privire la traseele de migrație ale homininilor și la adaptările lor timpurii la medii variate.
Descoperirea de la situl Grăunceanu din România reprezintă un punct de referință în studiul evoluției umane, oferind cea mai timpurie dovadă a prezenței homininilor în Europa. Aceasta nu doar că schimbă cronologia acceptată a colonizării continentului, dar ridică și noi ipoteze despre diversitatea rutelelor de migrație și strategiile de adaptare ale homininilor timpurii la variațiile climatice ale Pleistocenului timpuriu.