Povestea româncei adoptate, care trăiește de 30 de ani la Miami, dar nu a reușit niciodată să se simtă ca acasă: „Le spuneam tuturor: sunt româncă”
De trei decenii, Marissa Gonzalez trăiește în Miami, având o carieră de succes într-o firmă de avocatură din Statele Unite.
A călătorit în toată lumea, a experimentat visul american în cele mai strălucite forme, dar, cu toate acestea, nu s-a simțit niciodată complet acasă. Sentimentul de apartenență l-a regăsit doar într-un singur loc: țara sa natală, România.
O identitate în căutarea rădăcinilor
Marissa Gonzalez are ochii albaștri ca Oceanul Atlantic, un nume de familie cubanez și un accent american impecabil. Totuși, dincolo de toate aceste detalii, ea știe cu certitudine un lucru: este româncă.
„Sunt româncă, în primul rând, și e ceva de care întotdeauna voi fi mândră", spune Marissa, adoptată în SUA încă din primul an de după Revoluție, potrivit Observartornew.ro.
Născută în Bârlad într-o familie cu zece frați, Marissa a fost adoptată de o familie cubaneză stabilită în Statele Unite. Viața ei a luat un curs complet diferit de cel pe care l-ar fi avut dacă ar fi rămas în România.
„Nu am fost abuzată și nu am trăit într-un orfelinat, dar trei dintre frații mei au suferit teribil. Când au ajuns în Statele Unite, au avut nevoie de operații reconstructive la maxilar, pentru că nu-l puteau deschide din cauza loviturilor suferite în România”, povestește ea.
Părinții adoptivi ai Marissei au fugit la rândul lor de sub comunismul din Cuba, astfel că au îles perfect realitatea sumbră din România de dinainte de 1989.
„Ei chiar înțeleagă ce a însemnat să trăiești sub un regim comunist, pentru că au trăit ceva similar. De aceea au hotărât să adopte din România”, spune Marissa.
O viață de vis, dar cu un gol interior
Marissa a crescut într-o familie iubitoare, care i-a oferit tot ce și-ar fi putut dori un copil. „Mama îmi spunea zilnic: nu vii din burtica mea, ci din inima mea. Și așa am aflat că sunt adoptată. Am avut o copilărie uimitoare.
Părinții mei ne-au dus în călătorii în toată lumea, ne-au asigurat o educație bună, am avut prieteni buni și am trăit... chiar visul american”, spune ea.
Cu toate acestea, pe măsură ce creștea, în Marissa începea să se contureze o criză de identitate. „Faptul că știam că sunt româncă a fost bucuria mea pe măsură ce creșteam. Le spuneam tuturor: sunt româncă! Era atât de diferit și iubeam să le spun oamenilor asta”, mărturisește ea.
Prima reîntâlnire cu România
Dorul de țara natală a devenit tot mai puternic, până când Marissa a fost destul de mare să ia singură decizia de a se întoarce în România. Când a ajuns, a fost un moment revelator.
„Cum ar fi fost dacă nu eram niciodată adoptată? Aici aș fi locuit? Sunt gânduri cu care trăiesc constant. Așa că m-am întors în România și am stat două luni. Atunci a fost momentul când m-am îndrgostit de țară. Pentru prima dată am simțit că aparțin de ceva. Și e ceva ce îmi lipsea trăind în Miami”, spune ea.
O decizie importantă
Anul acesta, Marissa și-a adus și părinții adoptivi în România. A fost pentru prima dată când ei au văzut țara care le-a oferit-o pe fiica lor. Vizita le-a schimbat percepția, iar aceștia au acceptat ideea că Marissa ar putea să se mute aici definitiv.
„Toată lumea îmi spunea că sunt una de-a lor. Așa că... da. M-am simțit acasă. La un moment dat vreau să mă mut acolo și să vizitez Statele Unite. Acesta este ultimul meu scop”, declară Marissa Gonzalez.
Pentru ea, România nu este doar o țară pe hartă. Este locul care i-a fost scris în ADN, locul unde sufletul ei se simte într-un final acasă.
