Cea mai hilară victorie din istoria poporului român: „Lupta soldaţilor cu babele a continuat”. Ce s-a întâmplat când a început Primul Război Mondial

Unele dintre cele mai importante momente ale istoriei moderne au fost tratate cu superficialitate și inconștiență de către români, motiv pentru care s-a ajuns la situații hilare, grotești, dar și la dezastre militare de proporții. Unul dintre acestea a dus la cea mai dezastruoasă înfrângere din istoria românilor. 

România și-a câștigat independența în urma tratatului de la San Stefano, după războiul ruso-turc din 1876-1877, la care țara noastră a participat din plin și care a fost lăudat de ziarele vremii. În 1881, devine oficial Regatul României, un tânăr stat modern care încerca să acopere marele decalaj față de Europa de Vest și să își găsească propriul drum.

Așa cum arată memoriile vremii și cum au explicat mulți istorici în lucrări de specialitate, moravurile și hibele românești, în special ale clasei politice, au împiedicat multe eforturi de schimbare fundamentală a mentalității poporului român. În fața evenimentelor istorice majore, românii au rămas corijenți, factorii de decizie dovedindu-se superficiali, cu decizii inconștiente și apucături balcano-orientale.

Primul Război Balcanic

Reorganizarea geopolitică provocată de războiul ruso-turc din 1877 a ținut departe de rezolvare acel „butoi cu pulberele” al Europei - problemele regiunii balcanice. Sârbii, grecii și bulgarii independenți nu-și rezolvaseră disputele cu Imperiul Otoman, miza devenind Macedonia, Imperiul Țarist și Imperiul Austro-Ungar profitând  din plin pentru a-și extinde sferele de influență și de altfel de a câștiga teritorii pe seama tinerelor state balcanice. Și, așa a izbucnit Primul Război Balcanic, în 1912.

Tinerele state balcanice independente, Serbia, Bulgaria, Grecia și Muntenegru au format propria alianță și au pornit la război împotriva otomanilor, reușind să cucerească ultimele provincii europene. În ciuda victoriei lor, statele balcanice au fost nemulțumite și s-au certat în legătură cu teritoriul pe care îl câștigaseră. În special, Bulgaria și Serbia s-au luptat pentru teritoriile mecedonene. Încurajată de Imperiul Austro-Ungar, care nu aprecia expansiunea Serbiei după anexarea Bosniei și Herțegovinei, Bulgaria a atacat Serbia în vara anului 1913. A izbucnit al Doilea Război Balcanic. Tensiunile cu Bulgaria, în special cu privire la Dobrogea, erau în creștere, iar România a intrat în război. Țara noastră a jucat rolul de arbitru și s-a asigurat că niciun stat balcanic nu va deveni mai puternic pe seama celorlalte.

Armata română a intrat în Bulgaria și a mărșăluit până la Sofia. Participarea României la cel de-al Doilea Război Balcanic a fost pusă în scenă la vremea respectivă ca și cum ar fi fost o mare victorie militară și diplomatică, iar România a găzduit chiar și conferința de pace de la București, considerându-se o adevărată putere regională. Exagerarea victoriilor românești în războaiul balcanic străbate întreaga perioadă interbelică, era comunistă, până în zilele noastre.

„Jenaţi de comportamentul trupei, lupta soldaţilor români cu babele a continuat”

În realitate, războiul a fost aproape hilar. Armata bulgară a opus puțină rezistență și a căutat pacea imediat ce armata română a luat poziție în jurul Sofiei. Așa cum subliniază istoricii, soldații români au fost mai degrabă teroarea bătrânelor femei și a familiilor din Bulgaria.

„Încă din prima zi a campaniei la sudul Dunării, soldaţii români au fost mai preocupaţi de culturile de legume ale bulgarilor şi mai ales de găinile şi gâştele babelor. În ciuda intervenţiei ofiţerilor, jenaţi de comportamentul trupei, lupta soldaţilor români cu babele a continuat. După cum s-a remarcat în epocă, «ne-am bucurat din partea bulgarilor de prietenia soldaţilor şi de vrăjmăşia neîmpăcată a civililor».

Exasperaţi de jafurile românilor, câţiva civili au omorât la Vraţa nişte soldaţi, iar ca represalii au fost împuşcaţi 15 bulgari”, precizează Marius Diaconescu, în articolul „Al Doilea Război Balcanic și iluzia succesului diplomatic și militar al României”, potrivit adevărul.ro.

Mai mult, holera a făcut ceea ce soldații bulgari nu puteau face: peste 1611 soldați români au murit, nu împușcați de inamic, ci de holeră, sau mai degrabă de incompetența comandanților lor. Medicii români i-au informat că există cazuri de holeră printre soldați, dar nimeni nu a luat nicio măsură. În plus, marșul triumfal al trupelor salutat de cucoane pe malul Dunării, din automobile de lux, nu era susținut de un serviciu de ambulanță performant, sau măcar capabil să facă față unei situații epidemiologice reale apărute pe front.

O mare parte din materialele sanitare au fost achiziționate în necunoștință de cauză de factorii de decizie militari în baza unor contracte preferențiale pentru produse care nu erau de niciun folos, iar boala s-a răspândit cu o viteză incredibilă. Un episod ilustrează mentalitatea comandanților și modul în care tratează lucrurile cât se poate de serios. Este o reminiscență a teoreticienilor conspirației de astăzi.

„Un medic a cerut interzicerea folosirii unei fântâni contaminate, dar un colonel a râs de el şi a băut ostentativ un pahar de apă. Peste trei zile, a murit”, se arată în „Al Doilea Război Balcanic și iluzia succesului diplomatic și militar al României”. Cel care a salvat situația a fost genialul medic Ioan Cantacuzino, care a preparat un vaccin.

Evident, statul român nu a învățat nimic din povestea rușinoasă din Bulgaria. Ba chiar a dus inconștiența la un alt nivel. Când a izbucnit Primul Război Mondial, în 1914, un conflict a produs o adevărată undă de șoc în Europa. În 1916, după doi ani de neutralitate, România a intrat în război și părea să fie bine pregătită, mai ales că s-au cheltuit sume uriașe pentru echiparea armatei sale. Între vara lui 1916 și 1917, guvernul condus de Ion I.C. Brătianu a alocat Ministerului de Război un buget de 115 milioane de lei. La acesta s-au adăugat credite de 850 de milioane de lei.

Soldații români, cei mai prost îmbrăcați din Europa

Soldații români urmau să aibă puști performante, cartușe, asistență medicală corespunzătoare și cantine mobile. De asemenea, armata română urma să fie dotată cu avioane de recunoaștere și de luptă, revoluționare la acea vreme. În realitate, Ministerul de Război a sifonat fonduri în mod nesăbuit, a semnat contracte preferențiale și a cheltuit banii pe tot felul de șmecherii și bunuri supraevaluate, ridicol de scumpe, România fiind înconjurată de inamici.

„Cu începutul anului 1915 s-au deschis într-adevăr pentru cei cu trecere la Guvern atâtea posibilităţi de îmbogăţire peste noapte prin exporturile şi importurile de favoare, prin furniturile armatei şi prin lucrări publice, încât numai cei tari de înger sau cei proşti nu s-au pricopsit”, scria Constantin Argetoianu.

Soldații români erau printre cei mai prost îmbrăcați din Europa. Trimiși pe front în batjocură și cu iresponsabilitate totală. „Soldaţii noştri au intrat în război cu bocanci a căror talpă era lipită cu pap şi în mai puţin de două săptămâni erau improprii oricărui serviciu”, raporta într-o şedinţă a Senatului D. Niculescu.

După ce a cheltuit o avere, Vintilă Brătianu a apelat la populație, sperând ca aceștia să fie îmbrăcați din bani publici. Soldații nu aveau suficientă muniție și multe puști erau inutilizabile. Inspecțiile de rutină au arătat că 40 la sută din armele corpului de armată nu poate fi utilizat. Acest lucru însemna că aproape jumătate din corp nu putea fi folosit în luptă.

În plus, existau materiale sanitare absolut criminale. Acestea includeau pansamente septice și feșe putrezite, care omorau soldații răniți pe paturile de spital. La toate acestea se adăugau operațiile pe viu, din lipsă de anestezic. Bucătăriile mobile promise, au fost doar o minciună, soldații români sufereau de foame și ajungeau în situații degradante.

„Când treceau trupele noastre printr-un sat nu mai rămâneau pe drum decât ofiţerii. Soldaţii năvăleau în case pe amândouă părţile. Unii cerşeau pe din faţă, în vreme ce alţii furau pe din dos”, preciza Ștefan Zeletin, contemporan cu evenimentele.

Trimiși cu mâinile în buzunar în fața tancurilor

Armata a fost prost echipată, războiul a fost tratat superficial, iar consecințele au apărut după ce războiul a început. Armata română a fost practic nimicită de germani, iar capitala, București, a fost ocupată. După doar câteva luni de război, România a rămas doar cu Moldova, situație salvată în 1917 de promisiunile regelui Ferdinand I, privind împroprietărirea, dar și de misiunea generalului Berthelot.

Din nou, statul român nu a învățat nimic. La fel s-a întâmplat și în cel de-al Doilea Război Mondial: din vara anului 1941, armata română a participat, alături de armata germană, la campania împotriva Uniunii Sovietice, celebra operațiune „Barbarossa”. Obiectivul armatei române era clar: eliberarea Basarabiei și a Bucovinei de Nord. Armata română și-a atins obiectivul încă de la începutul operațiunii, chiar dacă a avut un preț mare.

Din 18 august până în 16 octombrie, în bătălia de la Odessa, au murit 98.000 de soldați. Doar mareșalul Antonescu nu s-a oprit în Transnistria. El a urmat ordinele lui Hitler și a trecut Nistrul, ignorând sfaturile soldaților experimentați. Era o misiune sinucigașă pentru armata română să atace în inima stepelor rusești, mai ales că era prost echipată, în special pentru condițiile de iarnă rusească și nu deținea armament anti-tanc, nici tancuri. Era o adevărată sinucidere. Iar dezastrul nu s-a lăsat mult timp așteptat. Soldații români au fost prinși de iarna rusească fără echipamente de iarnă, mănuși sau șube. Soldații români au înghețat în stepele rusești. Pe cei care nu-i secera frigul, îi doborau tancurile rusești. Practic, soldații români au fost trimiși să lupte cu divizii de tancuri, fără armament anti-tanc.