Viitorul tătic Anghel Damian: „Sunt împăcat. Am o viaţă personală, perfect asumată şi punct”

După doar jumătate de an de relaţie cu Theo Rose (25 de ani), actorul şi regizorul Anghel Damian (31 de ani) a aflat că va deveni tătic. Artistul a făcut, în exclusivitate pentru Click!, primele declaraţii despre ce sentimente încearcă în această perioadă. E în culmea fericirii, recunoscând că trăieşte cea mai frumoasă etapă a vieţii sale, atât din punct de vedere personal, cât şi profesional. Ne-am întâlnit cu el la premiera celui mai recent film al său, “Oameni de treabă”, de care e foarte mândru.

Click!: Joci în filmul „Oamenii de treabă” şi eşti printre oamenii zilei şi din cinematografie şi din televiziune. Cum îţi este?

Anghel Damian: E bine. Sunt într-un punct în viaţa mea în care am vrut şi am sperat să fiu. Împăcat cu cine sunt. Cu nişte proiecte, pe partea profesională, care, iată, au un succes sau sunt bine-primite şi cu o viaţă personală perfect asumată şi punct.

Ce ne poţi spune despre rolul din acest nou film, „Oameni de treabă”?

E un „supporting role” („rol de suport”, n.r.), exact în accepţiunea englezească a cuvântului. Subiectul este al lui Iulian Postelnicu, care face un rol magistral. Eu sunt, acolo, ca să îi ridic la fileu. E un personaj care are un rol dramaturgic-cheie, dar care îl serveşte pe ­Iulian şi serveşte, mai degrabă, povestea. Deci, mi-am făcut treaba bine sau... „de treabă”.

Până acum ai mai jucat astfel de roluri, „de suport”?

Da. În carieră, un actor se întâlneşte cu roluri diverse, de la roluri principale la roluri secundare, la roluri episodice. Toate au, de fapt, o importanţă în viaţa sa. Din toate învaţă. Din acest rol am învăţat enorm şi mi-a făcut foarte mare plăcere să-l descopăr pe regizorul Paul Negoescu şi pe actorii cu care nu mai jucasem: Iulian Postelnicu, Vasile Muraru, Crina Semciuc. A fost o întâlnire extrem de benefică.

Ai o perioadă foarte bună, dar în urmă cu nişte ani, ai jucat şi în producţii fară succes, precum „Anii de sâmbătă seara”, în 2017...

Şi acela este un proiect care rămâne sus, în ierarhia mea personală. Dar, din varii motive, care nu ţin neapărat de dorinţa publicului, ci mai degrabă de buget, care nu s-ar fi pretat pentru industria din România, fiind vorba despre un film de epocă, acel serial nu a avut viaţă. Avea nevoie de nişte investiţii masive, care nu s-au putut realiza, la vremea respectivă. Dar proiectul rămâne, aşa, într-o paranteză, şi sper că, cine ştie, viaţa e haioasă, poate se mai învârte roata o dată şi ajungem să-l facem. Eu am avut acolo doar un singur episod. Şi n-am auzit pe cineva care să spună că nu i-a plăcut, sincer.

«E un succes pentru care am muncit mult»

Dar succesul a venit odată cu serialele „Vlad” şi „Clanul”...

În primul rând, nu e un succes care mi-a fost aruncat în braţe, e un succes pentru care am muncit. Şi, atunci, mă bucur că munca mea a avut un sens. Un sens mai mare decât produsul în sine, căci are sens în ochii spectatorilor şi telespectatorilor care văd această muncă. Încerc să nu mă „îmbăt” cu treaba asta, pentru că am învăţat, din viaţă, că lucrurile sunt ciclice. După o perioadă de succes sau de vizibilitate, mai degrabă. Eu am avut succes şi cu alte roluri care nu au fost „vizibile”, dar asta nu înseamnă că nu au însemnat ceva. Şi am avut succes şi cu proiecte vizibile, iar asta nu înseamnă că treaba asta te pune pe o poziţie definitivă. În viaţă, urci, cobori, important e să te poţi baza pe tine, până la urmă. Să ştii că poţi să o iei de la capăt, mereu. În meseria noastră, o luăm de la capăt cu fiecare proiect, cu fiecare rol. Se şterge, într-un fel, ce ai făcut până atunci şi te întâlneşti, din nou, cu publicul. Şi el te validează sau nu. Avem exemple de artişti uriaşi care au făcut lucruri extraordinare, după care au făcut nişte lucruri care au fost mai puţin bine-primite.

În momentul ăsta al vieţii, eşti fericit? La anul, o să devii tătic. Toată lumea spune asta.

Doamne ajută, asta sper şi eu!

Eşti pregătit să schimbi scutece?

Nu aş vrea să intru în chestiuni de ordin personal. Am şi spus, în momentul în care voi fi pregătit să vorbesc, în detaliu, despre asta o să vorbim, pentru că e un lucru pe care îl facem împreună... Până atunci, mulţumim tuturor celor care ne-au felicitat şi care ne urează numai de bine. Încercăm să ţinem, deocamdată, treaba asta cât mai pentru noi. Bucuria e o chestiune foarte intimă şi dacă o pui, aşa, pe o masă publică, ajungi să nu te mai bucuri tu de ea.

Viaţa e atât de schimbătoare... Crezi în soartă?

Cred în destin. Cred că, pe lângă ce reuşeşti să faci tu cu mâna ta, există undeva, acolo, cineva care veghează, te îndeamnă, te îndrumă şi îţi poartă paşii pe cărarea asta, care ţi-e aşternută de dinainte.

Ai făcut 31 de ani, te vedeai, acum zece ani, să ajungi la acest succes?

Nu îmi fac, niciodată, proiecţii pe termen lung. Eu încerc să mă gândesc în termeni „foarte scurt şi mediu”. Adică fac un efort să trăiesc în prezent. Pentru că, dacă trăieşti în viitor, prea mult, ajungi să te frustrezi că nu eşti încă acolo, unde ţi-ai închipuit tu. Şi ştiu că lucrurile astea se fac cu paşi mărunţi. Evident că, undeva, speram că o să fiu bine. Nu ştiam ce va fi acel „bine”, dar către asta tindeam, undeva, în adâncul sufletului meu. Dar nu aveam o imagine clară şi completă despre cum va fi şi nu aveam nici proiecţii de genul ăsta. N-am fost genul de adolescent, sau copil, sau tânăr, care să se viseze nu-ştiu-cum.

Părinţii, şi ei artişti, ţi-au îndrumat paşii...

Am văzut la ei că nu trebuie să îţi proiectezi, că foarte rar socoteala de acasă se potriveşte cu cea din târg. Trebuie să munceşti şi să vezi ce rezultă din asta.

Bănuiesc că acum sunt fericiţi pentru tine...

Da, bineînţeles!

Ai un pont sau mai multe informații pe subiect, scrie-ne pe adresa pont@click.ro!