Dragă George Mihăiţă...
Da, cum spusei deunăzi, te-am vizionat cu multă atenție și dragoste în piesa „Moromeții” scrisă de Cătălin Ștefănescu și regizată de Alexandru Dabija. Alături de Marcel Iureș. La Bușteni. În spectacolul dăruit de primărie femeilor din oraș. De ziua lor.
Apropo, frumos gest. Și voi, nene, ce curaj ați avut să jucați sub privirile uneori critice, alteori răutăcioase, cele mai adeseori tandre și binevoitoare a circa 400 de femei! Dar, ați avut și voi un atu măcar. Tu și Marcel. Pe lângă multe calități care plac femeilor, posedați ceva drag și bărbaților, fie ei și geloși, invidioși, ranchiunoși: talent!
Mă gândeam înainte, ce personaje extragi din lumea aia moromețiană în care timpul nu mai avea răbdare? Bălosu. Dumitru lui Nae. Parizianu. Conflictualul Țugurlan. Ion al lu’ Miai? Nu, Bălosu. Deși relația cu el e un subiect. Vecinii nu ți-i alegi... Bălosu nu e prea agreabil cititorului, care ține aprioric partea săracului Ilie. Apoi, un Bălosu e vizibil negativ. Prea consecvent în a pândi ananghia lui Ilie, cu meschina intenție de a-i tăia salcâmul și apoi de a-i lua pământul. Ei, bine, desemnat de autorul piesei fu Cocoșilă. Cocoșilă, da. Persoană iritabilă. Isteroidă. Cu discurs. Polemic. Cu prințipii. Analitic.
Al doilea orator din „parlamentul” Iocan. Repezit. Brici. Înjurător. Firește, Cocoșilă. Și, care - suntem la țară - rezolva cele mai sofisticate metafizici și toate aporiile cu: „Mănânci căcat!”. Ei bine tu, George Mihăiță, ești printre cei mai indicați pentru rolul Cocoșilă. Mucalit. Cu o perfidie vizibil controlată. Afișând o acuitate a observației de o aciditate maximă. Cu figura tipică posesorului de inteligență vie, necitit, dar cu instinct infailibil. Care știe vorbi, fie și din jocul ochilor... cu o voce adaptabilă, „mânuită” bine. Cu vorbe șopârlite, insinuate. Cu apropouri. Zău, parcă ești născut pentru rol... Deși inițal am crezut că tu vei juca Morometele. Deh, ochiul, flerul lui Dabija...
