Blestemul Saftei Brâncoveanu, cea care a construit un spital atât pentru săraci, cât și pentru bogați. Ce a scris în testamentul său
În adâncurile istoriei și legendelor României, există povești care inspiră generații întregi. Una dintre acestea este și povestea Saftei Brâncoveanu și binecunoscutul ei blestem. Considerat cel mai modern şi mai bine utilat spital al Bucureştiului începând cu anul 1840, Spitalul Brâncovenesc a fost construit din averea Saftei Brâncoveanu, soţia marelui ban Grigore Brâncoveanu, pentru a fi îngrijiți atât oamenii săraci, cât și cei bogați. Însă, înainte de a se stinge din viață, aceasta a lăsat în urma sa un blestem.
Spitalul Brâncovenesc din București a fost construit în perioada 28 august 1835 – 14 octombrie 1838, iar acest lucru a fost posibil datorită filantroapei Safta Brâncoveanu, fiica marelui ban Tudorache Balș și a Zoiței Ruset-Rosetti, și a funcționat din veniturile provenite din administrarea moșiilor donate de ctitoră. Inițial, această instituție medicală a fost concepută cu scopul de a oferi îngrijire celor nevoiași, dar, în timp, a devenit o emininentă școală medicală.
În anul 1793, Safta s-a căsătorit cu marele ban Grigore Brâncoveanu. Cum cuplul nu a reușit să aibă copii, în martie 2824, a înfiat o fetiță, pe nume Zoe Mavrocordat, fiica Catrinei Mavrocordat, sora Saftei. De-a lungul vieții, cei doi s-au ocupat de refacerea Bisericii Domnița Bălașa, de îngrijirea Bisericii Sfânta Treime din Brașov, a Mănăstirii Bistrița Vâlcea și a Mănăstirii Viforâta.
După moartea banului Grigore, la data de 8 iunie 1832, care a fost înmormântat în Biserica Sfântul Gheorghe Nou din București, Safta i-a scris Mitropolitului Costache: „Amar mie, prea sfinte părinte, că sabia ascuțită a pătruns ticălosul meu suflet”. Rămasă văduvă, a decis să îndeplinească dorința soțului ei și să construiască un spital în București cu imensa ei avere, iar la doi ani după înființarea spitalului, în 1840, a intrat în viața religioasă și a devenit călugăriță la Mănăstirea Vâratec, unde se retrăsese mama ei.
Spitalul unde se puteau trata atât cei nevoiași, cât și cei bogați
Din păcate, în anul 1857, filantroapa s-a stins din viață în chilia ei de la Văratec. După cum și-a dorit, a fost îngropată „afară în curtea bisericii”. Pentru a onora dorința soțului ei, Safta Brâncoveanu a lăsat în testamentul său mai multe proprietăți și domenii pentru a susține înființarea și funcționarea Spitalului Brâncovenesc, dorința sa fiind ca, după ridicarea clădirii, aceasta „să fie înzestrată cu averi producătoare de venituri”. Moșiile Dăbuleni din județul Romanați, Comojeni, Nedeia și Nedeița, Măceșul și Măceșul Mare din județul Dolj și dealurile cu viile Cernăteștilor din județul Săcuieni fiind cele numite pentru a asigura buna funcționare a instituției de îngrijire.
De asemenea, unele case și magazine din București au avut același statut, veniturile lor fiind destinate să acopere cheltuielile pentru șaizeci de pacienți, „iar numărul acestora să sporească sau să scadă în funcție de valoarea veniturilor anuale obținute”. După cum scria Safta Brâncoveanu în regulamentul de organizare interioară, bolnavii care apelau la serviciile Spitalului Brâncovenesc erau bine primiți „fără deosebire de orice nație, stare și religie și vor fi, parte bărbătească și femeiască, potrivit cu numărul paturilor”.
În urma unui incendiu, spitalul a fost grav deteriorat, dar a fost refăcut între anii 1880 și 1890, datorită resurselor provenite din administrarea domeniilor deținute de Safta. Noul spital a avut 240 de paturi, iar medicii îngrijeau bolnavii la cele mai ridicate standarde medicale ale vremii. La intrarea în spital se deschidea o sală decorată cu busturi, iar de aici, pacienții urcau pe o scară de marmură către cabinete și săli de tratament.
Blestemul Saftei Brâncoveanu
După reforma agrară din 1921, care a dus la exproprierea moșiilor familiei Brâncoveanu, spitalul a rămas fără principalele surse de venit și a suferit dificultăți financiare semnificative, însă, Regele Carol al II-lea a intervenit ulterior și a acordat fonduri importante așezământului. A funcționat ca spital militar cu un număr de 500 de paturi în perioada celui de-al Doilea Război Mondial. După 1944, Regele Mihai a restabilit autonomia așezămintelor, iar în 1948, în timpul mandatului lui Petru Groza, Spitalul Brâncovenesc a fost preluat de stat.
Însă, în urma cutremurului din 4 martie 1977, Nicolae Ceaușescu a găsit justificare pentru a sistematiza întreaga zonă și în 1984 s-a hotărât demolarea clădirii. Pe data de 29 martie 1984 au și început operațiunile de demolare, iar după câteva săptămâni, pe locul fostului așezământ Brâncovenesc nu se mai găseau decât munți de moloz.
„Cel care va înstrăina și cel care va primi să adauge la avutul său vreuna dintre aceste (ceiace apartine spitalului) să fie depărtat de fața lui Hristos și socotit în veci de hrăpitor celor sfinte”, este blestemul scris de Safta Brâncoveanu în testamentul său.
