Poetul român ce și-a înscenat moartea: „Și vecinele, babele-cotoroanţe, auziseră de moartea mea” A publicat peste 20 de cărți
Dimitrie Stelaru este un nume care, deși nu a pătruns în primele pagini ale istoriei literaturii române, a rămas în memoria publicului datorită unui gest fără precedent: înscenarea propriei morți. Un poet care, într-o perioadă marcată de război și schimbări politice majore, a decis să provoace societatea literară și publicul românesc, anunțându-și moartea într-un mod surprinzător, doar pentru a se dezvălui ulterior în viață, făcându-și astfel intrarea în istorie printr-o farsă literară.
De ce și-a înscenat moartea
În 1940, Dimitrie Stelaru, pe numele său real Dumitru Petrescu, a stârnit o adevărată nebunie în presa românească. Totul a început cu o simplă glumă: Constantin Almăjeanu, poet și prieten al lui Stelaru, a anunțat la ziarul „Semnalul” că poetul este „rece”, adică mort. Întreaga presă a preluat vestea, iar la câteva zile au apărut articole de adio, elogii postume, iar chiar Banca Națională a oferit o sumă pentru înmormântarea poetului. La scurt timp, „învierea” lui Stelaru a provocat o uimire generală, iar titlurile ziarelor au explodat: „De ce a murit și a înviat Stelaru?!”
Gestul poetului a fost explicat de el însuși într-un interviu din 1968, acordat lui Adrian Păunescu. „Voiam să-mi bat joc. Aveam o poftă nebună să-mi bat joc”, spunea Stelaru, explicând că a dorit să provoace reacții și să arate cât de ușor poate fi manipulat publicul și presa. Cu o săptămână înainte de a „învia”, el s-a ascuns într-o cameră din București, iar, în timp ce își citea necrologurile, râdea cu prietenul său Almăjeanu, scriu cei de la Adevărul.
A trăit ca un nomad
Când Stelaru a apărut din nou în public, lumea a fost complet șocată. La întâlnirea cu Emil Botta, un alt mare poet, Botta a crezut că este vorba despre o stafie. După această întâlnire, Stelaru a mers la Café de la Paix, unde a mâncat și a băut vin, în timp ce scriitorii și cei care îl cunoșteau îl priveau stupefiați, convinși că sunt martorii unei apariții supranaturale.
Această farsă literară a fost doar o fărâmă dintr-o viață plină de extremism și rebeliune. Stelaru a avut o viață plină de excentricități, trăind ca un nomad, având o existență marcată de sărăcie, alcoolism și un stil de viață boem. A fost un paria al societății, dar și un poet cu o voce puternică, care, deși a fost adesea ignorat de critica literară, a reușit să își lase amprenta asupra celor care l-au cunoscut.
Poetul și-a făcut debutul în revista adventistă „Semnele Timpului”, însă s-a îndepărtat rapid de dogmele religioase. A ajuns să trăiască în sărăcie extremă, muncind ocazional ca brutar sau miner, dar iubind literatura europeană, în special poeziile lui Rilke și Baudelaire. Prin intermediul unor oameni ca Eugen Jebeleanu și Eugen Lovinescu, Stelaru a ajuns să fie cunoscut în cercurile literare din București, dar, în ciuda succesului, viața sa a rămas o permanentă luptă cu demonii proprii.
