Scriitorul român care şi-a petrecut o parte din viaţă prin închisori. A fost acuzat că era „spion” și etichetat ca „trădător”
Scriitorul care şi-a petrecut o parte din viaţă prin închisori, tribunale, a fost etichetat, atât de autorităţile austro-ungare, cât şi de cele româneşti, ca trădător, ba chiar a fost tratat ca spion al germanilor în România, a fost nimeni altul decât Ioan Slavici. Întreaga sa viață a fost marcată de probleme cu banii și autoritățile.
Ioan Slavici s-a născut pe 18 ianuarie 1848, la Șiria, și a fost fiul lui Sava Slavici, un maistru cojocar care avea propriul atelier, și al Elenei Borlea. Ar fi fost un copil destul de energic, considerat adesea chiar obraznic. A fost trimis să învețe la Arad, unde a deprins tainele limbii maghiare de la copiii cu care se juca, dar și limba germană de la un învățător. Ulterior, a urmat un liceu maghiar, iar apoi, în anul 1865, s-a transferat la liceul german al călugărilor minoriți din Timișoara.
Atitudinea politică i-a atras lui Slavici multe inconveniente din partea autorităților, care l-au clasificat ba drept „agitator” al românilor ardeleni, ba agent vândut intereselor nemţeşti. A fost acuzat de trădare de puterea politică şi de reprezentanţii guvernamentali din Cluj, Budapesta şi Bucureşti. Sciitorul a avut controverse atât cu oameni politici, dar şi cu scriitori, Ion I. C. Brătianu, Octavian Goga sau Nicolae Iorga numărându-se printre adeversari. Dintre cei care i-au fost aproape, se numără Mihai Eminescu şi Tudor Arghezi, cu acesta din urmă stând 11 luni, în puşcăria Văcăreşti.
Bineînțeles, Ioan Slavici a fost şi un jurnalist renumit, iar din cauza articolelor sale, a fost închis de cinci ori, atât în Austro-Ungaria, ca presupus naţionalist român, cât şi în România, ca presupus spion austro-ungar. Această experienţă a fost reflectată de el în lucrarea memorialistică intitulată „Închisorile mele”, publicată în 1920.
Ioan Slavici, considerat un trădător şi agitator
De altfel, scriitorul, susţinător al Regelui Carol I, a fost purtat o bună parte a vieţii sale prin tribunale, puşcării şi etichetat atât de autorităţile austro-ungare, cât şi de cele româneşti, ca trădător, iar către sfârşitul vieţii sale a fost tratat ca spion al germanilor în România.
A intrat pentru prima dată în atenția administraţiei maghiare din Transilvania, în primăvara anului 1873, atunci când a avut loc revolta de la Păuliş, soldată cu fuga oficialilor pe una din ferestele clădirii asaltate de mulţime. Deși câțiva săteni au fost condamnaţi, Ioan Slavici, devenit un fel de avocat al răsculaţilor, a fost doar avertizat. Ajuns în Oradea de la Arad, în toamna lui 1873, scriitorul se defineşte ca jurnalist politic.
A început să militeze pentru drepturile românilor din Transilvania, mai ales că stăpânirea maghiară, odată cu realizarea dualismului, se înăsprea. Articolele sale erau acide la adresa împăratului şi a autorităţilor. Hărţuit de autorităţile austro-ungare, în anul 1874, fuge la Bucureşti şi se angajează la ziarul „Timpul”, unde îi are ca și colegi pe Eminescu şi Caragiale. Este perioada în care când publică condiţiile ruşinoase (prin falsificarea unor acte) ale alipirii Bucovinei Imperiului Habsburgic, după nişte documente procurate cu mari riscuri de Eudoxiu Hurmuzachi.
Astfel, este considerat un trădător şi agitator. „Bănuit de agitaţie este şi Ioan Slavici, din Vilagos, comitatul Arad, 36-38 de ani, din 1874 în România, publicist, scriitor şi profesor la Elena Doamna. Deţine circa 40.000 de franci avere şi este prieten cu Maiorescu. Cu toate acestea, a fost redactor la «Timpul». Tendinţa sa este eliberarea românilor din Ardeal şi Banat”, se arată într-un raport al unui agent austro-ungar din Transilvania, trimis şefului său din Viena, baronul von Teschenberg, relatează Adevărul.ro.
Ajunge să fie considerat şi spion al românilor în Transilvania
Într-un articol, Ioan Slavici spunea: „În trecerea vremurilor grele care au urmat a străbătut temerea că acea Împărăţie Habsburgică, în care e loc şi pentru români, nu se mai reiveşte. Ba nu sunt puţini nici cei ispitiţi de gândul că împăratul s-a unit cu maghiarii, vrea ca ei să stingă pe români de pe faţa pământului ungar şi-i ajută în lucrarea lor de distrugere”.
În cele din urmă, ajunge să fie considerat şi spion al românilor în Transilvania și este târât prin tribunale în urma articolelor prin care apăra drepturile românilor. S-a întâmplat pentru prima dată în februarie 1885, când este închis, dar eliberat de curtea cu juri, apoi, alte trei procese în 1886, când este amendat şi face şi trei zile de închisoare, iar în 1888, la al cincilea proces, este condamnat la un an de închisoare şi amendă, pentru trădare şi agitaţie. Îşi ispăşeşte integral pedeapsa în închisoarea ungurească de la Vat.
„S-au pus în mişcare toate mijloacele spre a mă face să mă satur, să mă dizgust, spre a-mi face viaţa nesuferită, pentru ca să-mi adun «catrafusele» şi să plec. Chiar pe nevastă-mea s-au încercat s-o monteze ca să-mi facă şi mizerii casnice, din care nu pot scăpa decât plecând de aici. Denunţuri s-au făcut contra mea, insinuări s-au pus în circulaţiune, cele mai infame insulte la adresa nevestei mele s-au colportat, ba chiar şi scrisorile ni s-au desfăcut la poştă, ca să deie pe faţă secretele, pe care nu le am”, spune criticul Szabo, din memoriile lui Slavici, în „România Literară”.
Ioan Slavici se stabilește în România în preajma Primului Război Mondial, cel mai probabil în 1911, și devine, după ce a fost considerat spion al românilor de austro-ungari în Transilvania, un spion al germanilor în România. Este supectat şi mai mult după ce a început să conducă ziarul „Ziua” din Bucureşti, finanţat de germani.
Primește permisie pentru nuntă
Este arestat şi de români, pentru spionaj, odată cu intrarea României în război, în 1916, de partea Antantei. Închis la fortul Domneşti, unde manuscrisele i-au fost luate şi pierdute, fiind umilit şi jignit, este eliberat la scurt timp și lucrează, în timpul ocupaţiei germane, la ziarul „Gazeta Bucureştilor”, unde critică atitudinea de apropierea a României de Rusia, considerată cel mai mare adversar al românismului, fiind de părere că ar fi fost mai bună alianţa cu Germania. De asemenea, îl critica şi pe regele Ferdinand, despre care spunea că este sfătuit de „Minciună”, „Clevetire” şi „Prostie” şi sublinia că dacă Prusia şi Austria nu ar fi oprit expansionismul Rusiei, Ţările Române ar fi avut soarta Basarabiei.
Este acuzat din nou de spionaj şi trădare după război și condamnat la puşcărie. În 1919, la 71 de ani, Slavici face un an de închisoare la Văcăreşti. Dezamăgit şi foarte bătrân, persecutat atât în Transilvania, cât şi în Muntenia, se retrage la fiica sa, Maria, care locuia la Panciu, şi moare la 17 august 1925.
În timp ce era închis la Văcăreşti, a primit o permisie din penitenciar cu scopul de a merge la nunta fiicei Fulvia. A mers la eveniment având permanent în preajma sa un agent al Siguranţei. „Ei, bine! Dl Buzdugan nu era numai ministru, ci totodată şi om: ziua următoare la ora trei după-amiază a venit un agent al Siguranţei şi m-a însoţit pân-acasă, ca să mă gătesc de nuntă. M-a însoţit apoi şi la biserică şi de acolo la casa unde urma să se ţie nunta, iar în ziua următoare, la ora şapte dimineaţa, m-a dus la Văcăreşti”.
