Maia Morgenstern, mărturisiri emoționante! „Nu aveam curajul să spun că vreau să fiu actriță. Tata a descoperit”
Este una dintre cele mai cunoscute actrițe ale generației sale și ale României. A jucat pe cele mai importante scene din țară, a obținut cele mai râvnite premii, este directoarea Teatrului Evreiesc de Stat... Da, este Maia Morgenstern (60 de ani)! Care în ciuda tuturor realizărilor profesionale a reușit să rămână „accesibilă” și să se deschidă cu plăcere de câte ori publicul i-o cere. La împlinirea a 40 de ani de carieră, artista ne-a povestit, într-un interviu exclusiv pentru Click!, cum au fost primii pași pe scenă...
Maia Morgenstern: „Voiam să fiu taxatoare de tramvai»
- La ce profesii visați în copilărie?
Am vrut să fiu balerină și am vrut să fiu și taxatoare de tramvai.
- Despre balerină am mai auzit, dar despre taxatoare... Interesant, ați reușit?
N-am reușit, pentru că s-a desființat meseria de taxatoare.
- Dar balerină?
Nici balerină nu am reușit. Când eram mică m-au dus la niște audiții, la niște probe, și mi s-a spus că eram prea firavă, prea mititică, lipsită de rezistență.
Citește și: Patimile Maiei Morgenstern! A povestit cu lacrimi în ochi dramele neștiute ale vieții sale
- Ați mai încercat să mergeți la audiții după ce v-au respins?
Nu, dar am studiat baletul în facultate. Dansul, baletul, tot ce era de studiat pentru un actor.
- Așa, și când v-ați dat seama că vreți să fiți actriță?
Eu nu aveam curajul să spun asta. Tata l-a avut. Eram în clasa a XII-a, terminam liceul, iar tatăl meu mi-a spus: „Tu vrei să te faci actriță, dar nu ai curajul să recunoști asta”.
Maia Morgenstern, despre relația cu tatăl ei: „Încă mai depind de validarea lui”
- Cum era relația dintre dumneavoastră și tată? Așadar, el v-a dat curajul să îmbrățișați această vocație?
Asta este o întrebare foarte complexă. Pentru că eu depindeam și încă mai depind de opinia, de aprobarea, de validarea lui.
- Așadar, ați avut o relație puternică.
Destul de puternică, da. Dar asta nu înseamnă că n-au existat, și în copilăria mea, conflictele specifice din adolescență... Eram fascinată de poveștile lui, de tot ce avea el să îmi transmită, de valorile lui, de cultura, de curiozitatea lui. M-a învățat să caut, să știu unde să caut și, dacă am ceva de căutat, să știu cum să mă orientez.
- Curiozitatea este una dintre cele mai de preț calități ale unui actor
Nu numai ale unui actor, ci ale oricărui om, în general, pentru dezvoltarea sa. Progresul nu se poate face, după părerea mea, fără a fi curios, fără să ai nevoie de mai mult.
- Nevoia de cunoaștere...
... de a explora, de a încerca, de a experimenta.
- Ați avut de mică setea asta mare de cunoaștere?
Orice copil are curiozități, inclusiv aceea de a băga o furculiță în priză. În ziua de azi, auzi tot felul de păreri, care pretind că ar fi prea multă informație în școli, de care n-ar avea nevoie copilul să știe. Dar avem nevoie, noi, ca oameni, în viața noastră cotidiană, să știm și fizică, și chimie, și geografie, șibiologie, și istorie.
Vi se pare că n-avem nevoie să cunoaștem fizică? Greșit! Avem nevoie să cunoaștem la ce folosește un scripete, care sunt forțele, ce înseamnă vectorii. La modul practic. Nu poți cunoaște fără a înțelege și nu poți înțelege fără a le pune în practică. Toate noțiunile teoretice sunt izvorâte din cunoașterea și din observarea naturii.
Nu rata, aici: VIDEO Maia Morgenstern, roast fabulos la iUmor, pentru Carmen Tănase
- Ați avut probleme de integrare din cauză că erați un copil atât de competitiv la școală?
Am avut și eu conflictele mele... sigur, pentru că aveam un orizont mai vast decât al colegilor mei. Dar nu pot spune că mă simțeam neintegrată. Aveam abonament la bibliotecă, la cinematecă. În cercul meu de prieteni ne împrumutam cărți – obicei la care nu am renunțat nici până în ziua de azi. Și, cel mai adesea, o făceam din pură bucurie de a împărtăși cunoștințe, idei, sentimente. De ce? Pentru că ne era drag așa.
- Preferați să simțiți mai mult cartea fizic sau să citiți online?
Mi se întâmplă de multe ori, când călătoresc în interes profesional, să-mi iau cu mine cărți fizice. Deci, da. Dar nu pot să parcurg doar una până la capăt, simt nevoia să citesc mai multe în paralel, din genuri diferite.
- Vă considerați o perfecționistă?
Probabil că da. Am învățat să nu mă îmbăt cu apă rece, să fac lucrurile bine. Nu totdeauna reușesc, dar măcar duc lucrurile la capăt. Acum îmi dau seama regândindu-mă. Nu voiam să recitesc ce scriam, când eram mai mică. Tata mă punea să recitesc, iar mie nu-mi mai plăcea. Și, înainte să-i recitesc, voiam să mai schimb câte ceva. Să mai adaug, să mai șterg ...
- Apropo despre scris, cochetați și cu această vocație... Aveți deja două povești autobiografice publicate („Eu sunt Maia” și „Nu sunt eu” – n.r.).
Nu sunt un scriitor profesionist. Doar mi-am pus niște gânduri și povești pe hârtie. Dar asta nu mă face să mă consider scriitoare. E același lucru ca și cu limbile. Nu poți spune că vorbești limbi străine dacă nu le știi la perfecție.
- Cât timp v-a luat să le scrieți?
Nici nu mai știu, cam vreo doi ani, m-am apucat prin 2016. Nu e meritul meu, ci mai ales al colegilor care au adunat și păstrat aceste povești. Îmi veneau amintirile la suprafață... Mai știu eu de ce? Iar ușurința cu care le scriam vine ca o consecință a tonelor de literatură citită. Tata mă punea. Apoi venea recititul, reformularea... A fost o muncă imensă, singură n-aș fi făcut așa ceva. Evocarea părinților e cea mai importantă parte din toată povestea cu cele două cărți.
- De cine vă simțeați mai apropiată dintre părinți?
De mama.
- Dumneaei v-a susținut în alegerea actoriei?
Da, da. Dar, vedeți dumneavoastră, și tata, și mama aveau spirit critic dezvoltat. Mama mai puțin, dar la tata, imediat începeau „dar”-urile. Aia nu e bine, aia nu e bine…
- Deci poate că perfecționismul dumneavoastră se trage tocmai din acel sentiment de a nu fi niciodată suficient de bună, mai ales în ochii tatălui?
Cu siguranță. Atunci când aveam greșeli de ortografie, tata îmi rupea pagina. Acuma ce să facem, să nu traumatizăm copilul, să nu-i spunem că face greșeli de ortografie, de punctuație, de gramatică? Să nu le corectăm? Cum? Le corectăm! Părinții mei s-au luptat cu superficialitatea, cu acea mentalitate de „las’ că merge și așa”.
- Acest „las’ că merge și așa” poate naște niște monștri, ulterior
Pentru că ne face să renunțăm la respectul față de sine și față de ceilalți. E o delăsare, o degringoladă, un abandon. Abandonăm standardele, se ajunge la o lipsă de grijă față de sine. Este povestea leneșului, care întreabă „Muiați îs posmagii?”, alegând să meargă mai bine la spânzurătoare dacă nu sunt. Nu înțelegeam povestea asta când eram mică, dar când am crescut, am ajuns să o înțeleg.
- Vi s-a întâmplat vreodată să vă confundați în viața reală cu personajele pe care le-ați avut de interpretat?
Niciodată. Poate că o să vă pară un paradox ce vă spun acum, dar, deși am lucrat mereu cu emoțiile mele și cu intuiția mea, am rămas lucidă, la fel ca și discernământul, treaz în permanență.
- Asta este foarte important și extrem de sănătos. Dar sunt și metode de actorie, mai des folosite la Hollywood din ce am înțeles, care recomandă și învață artiștii să se confunde cu personajele...
Eu nu prea cred în povestea asta. Sau, mă rog, am rezerve. Cred că este o tehnică de marketing, mai mult. Am și fost invitată la tot felul de workshopuri bazate pe această metodă, să fiu antrenată de astfel de antrenori. Ce aiureală, ce mofturi! Mare grijă la șarlatanii ăștia! Se numește șarlatanie!
E o insultă la adresa metodei și inteligenței profesorilor noștri, regizorilor noștri, publicului nostru. Ideea de a face teatru într-un mod peiorativ. Trebuie să ai demnitate, să vii cu propria personalitate. E bine să ai o atitudine de „vreau să învăț, vreau să mă perfecționez”, dar dacă metoda predată nu rezonează cu tine și îți face rău, nu accepta. Sigur, tu poți veni ca actor cu propuneri care să nu funcționeze. E perfect normal. Trebuie să existe deschidere la propuneri.
Dar dacă se începe cu „ești prost, faci prost”... ia du-te de aici. De ce fac prost? Eu vreau să încerc în toate felurile. Sunt gata să perfecționez orice, oricând. Metoda asta de a strivi, de a desconsidera contribuția, creativitatea celor care se află în slujba unui spectacol, film, experiment, workshop, orice este înfiorătoare.
- Dumneavoastră vorbiți despre niște abuzuri care se tot practică, de ceva vreme, și, din păcate, tinerii din generația mea nu au curajul să le verbalizeze
Dar credeți că cei din generația mea au avut acest curaj?
- Nu m-aș fi gândit la asta. Ceea ce cred despre zilele de azi este că tinerilor li s-a inoculat ideea că, dacă devin vocali, nu-i mai ia nimeni în alte proiecte, nu or să mai fie căutați. Și de asta fac niște compromisuri și acceptă aceste abuzuri, care, ulterior, le subminează sănătatea.
Problema este la aceste sloganuri, vorbe mari: „pentru binele tău”. Așa să faci rolul, cum îți zic eu, că așa e bine.
- O manipulare. Până la urmă, tu, ca actor, știi ce e cel mai bine...
Nu cred că știi ce e cel mai bine, cred că se poate dialoga. Poate să nu fie așa cum crezi tu. E de încercat. E de încercat orice. Cum și reciproca poate să fie o problemă: fac că așa zic eu, că așa îmi vine. Nu.
- Este important să se creeze la repetiții o atmosferă de colegialitate, în care nimeni să nu fie mai presus. Oamenii să aibă o dorință și un scop comun, de a crește, de a învăța unii de la alții.
Da, da.
- Cum a fost pentru dumneavoastră să lucrați cu Mel Gibson, de exemplu? Cum este ca regizor?
Un regizor care știe exact ce vrea, care își respectă actorii, un regizor care repetă cu actorii săi, care este interesat de cum văd actorii personajele pe care le interpretează. Un regizor deschis, comunicativ. Uneori ce făceam era bine, alteori nu făcea parte din viziunea generală.
- Așadar, cel mai important considerați că sunt respectul și umanitatea.
Da, așa se poate comunica, se poate dialoga. Și el are acest har, de a se ocupa de actorii lui.
- Credeți că un actor ar putea să se întrețină doar din meseria lui, în România?
Știți ce se întâmplă, când am terminat eu facultatea, eram patru fete și patru băieți. Acum sunt sute de absolvenți într-un an. Sute. Poate chiar câte o mie, așa.
- Așadar, credeți că sistemul este de vină?
Vă întreb eu acum pe dumneavoastră. Credeți că societatea poate să absoarbă atâția absolvenți? Oare ești tu atât de sigur, ca pedagog, că toți acești studenți pe care i-ai admis au chemare?
- Unii pedagogi spun încă din facultate să nu avem mari așteptări. Că doar un sfert, poate nici măcar 10%, vor profesa. Și totuși, nu vor să schimbe nimic
Asta dumneavoastră știți mai bine. Ajungem la ce vorbeam mai devreme. Oare cei tineri au curajul să spună „Băi, nu”? „Renunț eu”?, că întotdeauna e celălalt de vină sau sistemul. Niciodată eu. Niciodată lăcomia mea.
- Eu cred că, până la urmă, chemarea va tria
Da, poate. Poate. Tinerii însă trebuie să se afirme. Să nu se aștepte să rămână veșnic tineri. Hai, te-am tot așteptat, dar mai lasă-ne și pe noi.
- Ar putea fi o soluție construcția mai multor teatre?
O construcție înseamnă o clădire, iar teatrul este mai mult decât o clădire. Ce înseamnă a înființa un teatru? Ce înseamnă structura, administrația unui teatru? Sunt instituții publice, de stat, de cultură, sau sunt teatre independente? După ce legi funcționează? Care e mesajul lor? Ce responsabilități au? „Să facem”, „să se”. Cine „să se”? Sunteți sigur că până la a face alte teatre cunoaștem cum funcționează cele actuale?
- Este dificil. S-a ajuns într-un punct mort
Suntem așa de 40 de ani.
- Credeți că oamenii mai au nevoie de cultură?
O creează în permanență. Nu mă situez în tabăra celor care spun că nu mai avem cultură. Cultura se transformă. Și bunicii noștri se plângeau că „vai de mine, ce e aia Beatles?!”. Vai,dar ce se mai văitau.
- Dumneavoastră vă regăsiți în zilele de astăzi?
Păi nu m-am pierdut niciodată, de ce să mă regăsesc?
Maia Morgenstern este directoarea Teatrului Evreiesc de Stat din 2012
Maia, pe numele ei complet Emilia-Maia-Ninel Morgenstern, s-a născut în București, la 1 mai 1962. Părinții săi, Usher și Sara Morgenstern, au fost ambii matematicieni și și-au pus o amprentă puternică asupra sa, ba chiar i-au îndrumat primii pași în actorie.
A studiat la Academia de Teatru și Film între 1981 și 1985, la clasa prof. Dem Rădulescu, după care a fost transferată la Teatrul Tineretului din Piatra Neamț, până în 1988. A apărut apoi pe scena Teatrului Evreiesc de Stat din București, pe care îl și conduce din 2012, dar s-a alăturat și trupei de la Teatrul Național „Ion Luca Caragiale” și a avut colaborări și cu alte teatre, atât de stat, cât și private.
Citește și: Patimile Maiei Morgenstern! A povestit cu lacrimi în ochi dramele neștiute ale vieții sale
De asemenea, a avut roluri importante și în cinematografie – inclusiv o colaborare impresionantă pentru un film de Hollywood („Patimile lui Hristos”, în regia lui Mel Gibson, 2004) și a fost răsplătită cu mai multe premii râvnite, precum UNITER (în 1990 și 1995).
Are trei copii și toți îi urmează pasiunea pentru actorie
Maia a fost căsătorită în perioada 1983-1999 cu actorul Claudiu Istodor (61 de ani), cu care are un băiat, pe Tudor Aaron(38 de ani), și el actor. Apoi a avut o relație cu actorul András István Demeter (53 de ani), relație care i-a mai adus un copil, pe Eva Leea Cabiria (21 de ani), care a îmbrățișat și ea aceeași carieră artistică.
Din 2001 până în 2015 artista a fost căsătorită cu medicul primar neurochirurg Dumitru Băltățeanu, împreună cu care mai are o fată, Ana Isadora (19 ani), care și-a dorit inițial să devină psiholog, dar a început studiile de Actorie, în cele din urmă.
Ai un pont sau mai multe informații pe subiect, scrie-ne pe adresa pont@click.ro!
