Scrisorile lui Stanca: Dragă Roxana Nemeş,
Apoi, nu văd în poza prezentată ridicolul vestimentaţiei tale... Eşti într-o adunare iregulată de persoane. Toate îmbrăcate sport. Porţi un combinezon negru, cu un decolteu ascuţit şi deloc generos. Eu văd altceva în poza lor. Anume că eşti de departe cea mai frumoasă femeie/apariţie faţă de tot împrejurul cu toate împrejurele lui. Nici măcar sânii ăştia acuzaţi că ar atârna nedomoliţi pe stern nu îi prea văd. Deşi, un degustător al frumosului carnal, un amator venusian cu pasiuni rafinate, de la Rubens la Egon Schiele, şi-ar dori asta... să pipăie și să urle: este!
Dar l-aş îndemna pe bravul autor anonim să facă un gest. Dacă e femelă, să se privească, goală, cu aceleaşi rigori, în oglindă. De e mascul, să şi-o privească tot în oglindă... Comparaţia i-ar putea devoala forţa, măsura şi cultura...
Se spune că „din decolteu se puteau vedea nurii ce păreau că au pierdut lupta cu gravitaţia". Maşer, vedem două faze diferite. Poate că persoana care te comentează a văzut asta, realmente. Dar eu mă uit la pozele publicate. Şi văd altceva. „Văz monstruos" doi sâni echilibraţi, semiascunşi, care pot chiar destabiliza psihicul unui adult. Familist. Rezonabil. Ce se omite la astfel de comentarii e faptul că perfecţiunea plictiseşte. Complexează uneori privitorul. Ce-l excită? Excepţia. Imperfecţiunea. Accidentul. Or, tu ai doi „accidenţi" lucioşi, catifelaţi, doi pisoi sălbatici de savană. Aş spune „de pus în ramă", dar lasă-i aşa cum cad...
Aşa că, respectele mele misteriosului cronicar maliţios. Îi urez subiectivitate... bazată pe obiectivitate şi dreptate, că-i mai bună decât toate. Pozitivă. Constructivă. Rămân un admirator fanatic al profunzimilor tale decoltate. Şi, propun să ne oprim aici. Exotismul formelor tale, întins de la bărăgan la selvă, ar impune un eseu major... Drept care eu chiar semnez alături:
