Partenerul tău este dependent de mama lui? Când devine toxică o astfel de relație
Relaţia cu părinţii ar trebui să fie foarte importantă pentru orice persoană. Însă dacă partenerul tău de viaţă nu doar că se înţelege bine cu mama sa şi este foarte apropiat de ea, ci este pur şi simplu dependent de ea, acest lucru vă poate afecta relaţia de cuplu.
Iată ce spune Daniela Dumitrescu, psiholog clinician şi psihoterapeut, despre acest subiect
"Războiul” nurori – soacre este binecunoscut și este destul de mult prezent în literatură, mai ales sub formă ironică. Soacrele par să fie niște mici monstruleți care nu vor să-și lase mândrețe de băiat pe mâne viperei (de noră), iar nora pare să fie femeiușca șmecheră care vrea să-l scoată pe bărbat din mâna mașterei. Și uite așa, curge veninul care adesea îl otrăvește cel mai mult pe el, care se află la mijlocul disputei.
Adesea nurorile reproșează proapătului soț că stă prea mult în preajma părinților și că este prea dependent de ei și mai ales de ea, de mama.
Am stat totuși să mă gândesc care este relația sănătoasă cu un părinte (ca adult) și de unde relația cu părintele devine dependentă, toxică, greoaie? Care este granița corectă a unei astfel de relații? Este normal ca odată ce apare noul cuplu, partenerii să nu mai comunice cu proprii părinți cu argumentul clasic – „acum are o nouă familie”? Cât se poate păstra legătura cu părinții încât să nu devină o corvoadă și nici să nu fie catalogată drept dependență?
Știu că este teren minat, dar cum sunt o curajoasă, am să încerc să-mi clarific propriul punct de vedere.
Mai întâi, remarc că sunt mai tolerate relațiile femeilor măritate cu mamele lor decât relațiile bărbaților cu propriile mame. Adică dacă ea își sună mama zilnic și vorbește cu ea 2h – e ok. Dacă el își sună mama zilnic și vorbește 15 min – e nasol! De ce? Pentru că este bărbat! Dacă ea poate să-i cumpere mamei ei cadouri și chiar să o ajute cu bani (uneori chiar pe ascuns) – este o fiică bună, dacă el face asta – ia din banii familiei! Dacă ea merge să o viziteze pentru că îi este dor de ea – nu e nicio problemă, este normal! Dacă el spune că merge să o viziteze din același motiv – e fătălău! Dacă ea se consultă cu mama atunci când ea o decizie – e înțelept să mai auzi o părere! Dacă el se consultă cu mama – văleu! Deci cumva pare că avem aici o dublă măsură atunci când judecăm același tip de relație: ceva mai lejeră pentru femei și ceva mai îngustă pentru bărbați! Că doar sunt bărbați!
Dar până la urmă – unde este granița?
Sigur că granița asta este foarte fragilă și subțirică și fiecare istorie personală se va bate pentru granița ei. Cert este însă un lucru: atunci când intri într-o relație cu cineva, iei tot pachetul! Asta poate să înseamne familie, anturaj, copii, hobby-uri etc. Ele se pot negocia în sensul în care fiecare să găsească buna distanță pentru ele. Renunțarea însă definitivă la orice dintre ele, va genera frustrare, nemulțumire, tristețe care se vor răsfrânge fix asupra relației de cuplu. Fiecare partener trebuie să înțeleagă că vor exista renunțări – că poate nu o să mai meargă la fotbal de 3 ori pe săptămână (ca înainte), dar o dată tot trebuie să fie! Că poate nu se mai joacă pe calculator 4h, dar juma de oră tot o rupe de undeva! Că poate nu mai stă pe facebook non-stop, dar măcar seara de relaxare tot intră vreo oră!
Femeile căsătorite impun adesea bărbaților aceea prioritizare ușor absolutistă, în care el practic ar trebui să renunțe la tot pentru ea, care i-a făcut această onoare. Povestea asta îmi amintește de un bărbat care mi-a spus într-o sesiune terapeutică ceva de genul: „femeia se maturizează în momentul în care renunță să se mai comporte ca și cum ar fi specială!” Bărbații mi-au mărturisit de multe ori cât de mult agreează compania femeilor, dar că, în egală măsură, au și alte bucurii și momente speciale la care se simt obligații de femei să renunțe și adesea acesta este exact motivul pentru care bărbații cam fug de relații „serioase”.
Unii poate o vor face, renunțând la ceea ce au fost, au trăit până atunci, cu prețul propriei fericiri și chiar al sănătății. Culmea este că tocmai cei care renunță definitiv la tot ceea ce făceau înainte sunt considerați fătălăi (că tot e la modă termenul). Alții nu, se vor împotrivi și vor lupta pentru ceea ce aveau odată, iar asta va genera numeroase conflicte în cuplu!
Prin urmare, atunci când ne aruncăm să etichetăm cât de dependenți sunt ceilalți într-o relație, este bine să ne uităm la propriile relații, dar și la cererile noastre, care pot să fie absolutiste.
Sigur că o căsătorie, apariția unui copil schimbă prioritățile, dar asta nu înseamnă că anulează tot ce a existat înainte. Trecerea este bine să fie făcute treptat, în ritmul fiecăruia și cu gradul de toleranță și asimiliare al fiecăruia. Nu neg că nu există și excese, că sunt bărbații pentru care mama este o icoane și nimeni nu o atinge, doar spun că adesea intru în contact cu femei care reproșează relații relativ normale partenerilor lor. Nu este nimic neînregulă să-și sune mama de câteva ori pe săptămână sau să o viziteze atunci când i se face dor.
Atenție! Dacă partenerul meu/partenera mea petrecerea să zicem 3 zile pe săptămână cu părinții sau cu prietenii, ar fi utopic să mă gândesc că brusc va renunța la asta. Dar dacă el/ea se vedea cu ei o dată pe lună, atunci nu va fi o problemă să renunțe la asta. Așa că adaptați-vă așteptările la realitatea pe care o trăiți, la istoria de viață a fiecăruia, nu la poveștile romanțate din cărți sau de pe facebook.
În egală măsură, cred că este mai bine să vorbească cu cineva din familie, decât cu o altă femeie pe care bărbatul o va căuta pentru a-și satisface nevoie de a fi ascultat, înțeles de cineva care nu este atât de în problemă. Multe „amante” satisfac această nevoie, poate chiar mai mult decât nevoia sexuală cu care bărbatul vine. Reamintesc că propunerea sexuală care vine din partea bărbatului este o nevoie de conectare, de apropiere, de intimitate. Așa că, dacă opriți relația cu mama definitiv, este foarte probabil ca bărbatul să caute un substitut.
În primul rând când devine o competiție (între soacră și noră), când prezența mamei este cvasipermanentă (asta însemnând zilnică), când intervin manipulări și interese ascunde, când nu înțelegem că familia înseamnă și părinții fiecăruia, iar aceștia sunt o resursă, nu un impediment. Să învățăm să gestionăm o astfel de relație poate să fie provocator, dar poate să vină cu o multitudine de beneficii", a spus Daniela Dumitrescu, psiholog clinician, psihoterapeut CBT & Schema Therapy, specialist comunicare relațională și președinte-fondator al Institutului de Formare și Educare Relațională, precum și autoarea blogului Fericiți cei ce comunică.
