Cum a apărut penicilina. Descoperirea a primit premiul Nobel şi a revoluţionat medicina modernă

În 1928, anul descoperirii penicilinei, bacteriologul Alexander Fleming nu bănuia că va marca medicina. Medicamentul a ajutat la salvarea multor vieţi prin tratarea infecţiilor bacteriene.

Într-o zi din septembrie 1928, în timp ce lucra în laboratorul său din spitalul londonez Saint Mary’s, bacteriologul Alexander Fleming a observat că în unul dintre recipientele unde studia o cultură de stafilococi a apărut un mucegai verde-albăstrui care a distrus microorganismele din jur. Acesta a reuşit să blocheze dezvoltarea naturală a stafilococului. Fleming a obţinut un extract din acest fungi („zeamă de mucegai”), pe care l-a numit simplu penicilină.  

A mai durat însă câţiva ani pentru ca penicilina să devină ceea ce este astăzi.

Pentru că nu dispunea de resursele necesare în laboratorul său, Fleming a apelat la dr. Howard Florey, un expert de la Universitatea Oxford, pentru a duce la nivelul următor descoperirea sa. La studii a luat parte şi dr. Ernst Chain.

În anul 1944, a fost dezvoltat în SUA primul flux de sinteză a penicilinei, acest antibiotic fiind salvator de vieţi. În 1945, Fleming, Florey şi Chain aveau să primească premiul Nobel pentru Medicină.

De când este produs antibioticul în România

Începând din 1955, la Antibiotice Iaşi se producea prima şarjă de penicilină din sud-estul Europei. În anii 1980 Antibiotice exporta deja 50% din producţia realizată. După modernizarea proceselor şi eficientizarea tehnologiei compania putea produce 1400 kg de peniciliă în 242 ore, informează hotnews.ro.

Printre indicaţiile penicilinei, se numără: infecţii la nivelul urechilor, nasului şi gâtului; infecţii ale tractului respirator; infecţii ale organelor genitale la femei; infecţii ale oaselor; infecţii la nivelul foiţelor care învelesc inima; infecţii ale pielii şi ale ţesuturilor moi. De asemenea, mai este prescrisă în: actinomicoză,  difterie, erizipel, gangrenă gazoasă, meningită şi abces cerebral, peritonită, septicemie, tetanos, antrax, leptospiroză, listerioză, febra muşcăturii de şobolan, boala Lyme, pasteureloză, complicaţii secundare ale gonoreei şi sifilisului (de exemplu: artrită gonococică sau endocardită, sifilis congenital şi neurosifilis).