Tudor Dorobanțu, omul care zboară cu păsările
Sunt puțini cei care știu că-n România există parapantiști de mare performanță, că se țin concursuri în țara noastră și că avem sportivi clasați în clasamentul internațional. Tudor Dorobanțu este cel mai bine clasat parapantist român și a trăit de foarte multe ori periculos, a văzut colegi cum au murit într-un sport foarte greu, ba chiar el a fost foarte aproape de moarte, în două rânduri. După 2 ani foarte buni, 2018 și 2019, Tudor își propune să continue seria excelentă a rezultatelor și speră ca parapantismul să aibă din ce în ce mai mulți adepți într-o țară dominată de știri despre fotbal.
Care sunt limitele impuse de Tudor Dorobanțu în carieră de parapantist?
În afară de situațiile reale, în care viața îmi este pusă în pericol de condițiile atmosferice sau de degradarea echipamentului de zbor, nu am alte limite. Încerc să mă mențin sănătos, cu un stil de viață echilibrat, ca să pot zbura și concura atât timp cât corpul îmi va permite.
Te-ai gândit vreodată să practici alt sport?
La 7 ani, mi-am pus pentru prima oară schiurile în picioare. Au urmat câteva sezoane în care am fost în continuu prezent pe pârtiile din România. Înțelegând din ce în ce mai bine acest sport, și, plăcându-mi foarte tare, am început să mă antrenez la o școală din Brașov pentru semi-performanță. Îmi doream să devin un Alberto Tomba (campion mondial la vremea aceea). Dar pentru a evolua și a avea rezultatele dorite aveam nevoie de antrenament serios, în Alpi, 6 luni pe an. Pentru un adolescent asta însemna școală mai puțină, plus efort financiar colosal din partea părinților. În familie s-a luat hotărârea că școala este pe primul plan, și, de atunci, schiez doar de plăcere de câteva ori pe an și predau dacă am timp.
Spune-ne ce trebuie să faci pentru a ajunge un parapantist bun?
În primul rând trebuie să „te joci” cu aripa la sol, în vânt, pentru a-i simți comportamentul și pentru a-ți mări dexteritatea. În al doilea rând, orele de zbor liber, cu sau fără distanță impusă, sunt foarte importante: prin ele îți crește atenția, iar deciziile legate de rutele pe care le alegi peste relief, ca să zbori cât mai mult fără să aterizezi, îți devin din ce în ce mai bune. În al treilea rând este obligatoriu să mergi la concursuri, ca să înveți (zburând cu alții mai buni decât tine) cum să eficientizezi fiecare ascendentă și fiecare tranziție, pentru a parcurge o distanță între 2 puncte, mai repede.
Cât de greu este să găsești sponsori și care este relația cu Federația?
Când am început să caut sponsori, cu câțiva ani în urmă, a fost foarte greu: am dat sute de telefoane, am trimis zeci de e-mailuri, am fost la foarte multe întâlniri și abia-abia am reușit să obțin niște sponsorizări de valoare mică. Am mers la foarte multe concursuri (pe bani proprii) și având rezultate foarte bune, bineînțeles, continuând căutările, am intrat în contact cu mai multe companii românești care au fost interesate de expunere, atât națională cât și internațională. Acum am ca sponsor principal o binecunoscută companie farmaceutică, iar secundari, o companie care vinde gadgeturi și dispozitive cu tehnologie avansată și o alta cu profil mecano-sudură și mașini speciale. Relația cu Federația este foarte slabă. Nici măcar piloții din echipa națională a României nu obțin fonduri pentru concursuri. Nu fac politică, n-am făcut niciodată, nu știu cine și cum împarte fondurile, dar la noi nu ajunge niciun ban. Sigur ceva nu e în regulă acolo.
Prin ce etape ai trecut pentru a ajunge unul dintre cei mai bine cotați parapantiști din România?
Am simțit, de când m-am apucat de școală, în 2003, că trebuie să fiu cât mai mult timp în aer – să zbor cu păsările. În primii ani am avut o evoluție lentă… Apoi, 2007 mi-a adus prima parapantă nouă, la care tânjeam. Am transformat serile de relaxare de după serviciu în seri de antrenament, pe câmp, lângă București. Am început deplasările la mare (zboruri la faleză), la deal și la munte; și de acolo mai mult: în Europa. Zborurile din Alpii Francezi și Alpii Austrieci mi-au deschis ochii mai larg, iar după ce am asistat la Campionatul European de la Abtenau – Austria 2010, mi-am dat seama cu adevărat că vreau să fac performanță. În 2013 am intrat în primul meu concurs. De atunci am participat la 48 de competiții, constând în etape naționale și internaționale, la un Campionat European și unul Mondial.
Ce crezi că trebuie făcut pentru ca acest sport să aibă vizibilitate și în România, în condițiile în care în Australia ai apărut la TV, în urmă recordului făcut și rezultatelor obținute, iar la noi foarte rar?
În secolul XXI, în loc să punem accentul pe lucrurile care ne fac fericiți, promovăm și dăm știri de cele mai multe ori cu violuri, crime, dezastre. Am făcut școala de televiziune și în mare știu cu ce se mănâncă domeniul acesta. Publicul primește ceea ce-i dai! Părerea mea este că nu se vrea evoluția acestui popor. Dacă s-ar dori, România ar putea deveni o țară foarte educată, cu o gândire sănătoasă, orientată către grija față de mediu, respectul față de oameni, citit și exercițiu fizic. Dacă televiziunile și-ar da mai mult interesul să promoveze evenimente cum sunt Campionatul Național, festivaluri legate de zbor și s-arate imagini cu miile de oameni care zboară în tandem cu instructorii, ar fi extraordinar!
Cum a decurs 2019 până acum și ce urmează la nivel de competiții?
2019 a fost un an plin, în prima parte a lui, cu rezultate extraordinare obținute în Australia, la 3 competiții: 3 podiumuri și un record local, de 436 de km. Au urmat două etape internaționale în Slovenia și Italia, Campionatul Național (România), apoi alte etape internaționale în Slovenia, Franța, Serbia. Cel mai important concurs al anului a fost Campionatul Mondial din Macedonia, unde România s-a clasat pe locul 32, din 48 de țări participante. A trecut și Campionatul Național al Italiei, apoi încă o competiție în Macedonia și se va încheia sezonul 2019 pentru mine… Voi începe 2020 cu două concursuri în Columbia! Abia aștept!
