Dragă Cornel Constantiniu,
În revista pionierilor "Cravata Roşie" am văzut o poză cu fraţii Constantiniu; scria că tu şi fratele tău geamăn, Mircea, jucaţi cu succes în piesa de teatru "Prinţ şi cerşetor". Te admir de atunci, de la 12-13 ani ai mei.
Te-am urmărit. Ştiu că ai făcut, cu Mircea, Institutul de Teatru - eram coleg de facultate cu Severina, iubita lui Mircea - ca să aflu că el a fugit în Africa de Sud, iar tu eşti repartizat la Iaşi.
Cum să te uit, când primul meu articol de ziar l-am documentat la tine, în casa din Iaşi: interviu cu Nancy Brandes. Te-am văzut, apoi, jucai cu Domniţa, în "Ce înseamnă să fii onest?".
Apoi, am făcut galerie la Mamaia cu o gaşcă de amici, deşi eram ziarist, pentru tine şi Al Mandy, când ai luat premul I, ex-aequo cu Dida: "N-aţi văzut cumva o fată?". Am fost apropiaţi şi prin Doina Spătaru, amica prietenei mele de atunci.
L-am cunoscut şi pe Nini, fratele tău dispărut primul. Şi pe mama ta. Circulau tot felu de zvonuri că, fiind gemeni, te-ai schimbat cu Mircea printr-o ţară socialistă, pe unde aveai dreptul să cânţi, ca să se mai vadă cu mama.
Superbă poveste! Nu ştiu dacă e aşa dar, istoria cu dispariţia lui Mircea şi cu faptul că i-ai ţinut urna cu cenuşa lui un an în casă, lângă tine, mă cutremură. E adevărată!
Nu uit că „dosarul fratele", ţi-l fluturau ăia mereu pe sub nas, la orice plecare afară; sau când refuzai o piesă „angajată", d-alea de căcat. N-ai putut refuza "Omagiu", dar ei se umplură de maro, căci au difuzat-o doar de două ori pe post.
Ultima dată ne-am văzut la Săbăreni, la o crâşmă. Venisei cu o treabă. Erai cu Domniţa. Care e o sfântă! Eu am băut, tu aproape c-ai tăcut. Vorbeai greu. Domniţa te ajuta. Dar tot glumeai, glumeai, bătrâne! S-au dus vremurile când umpleai spaţiul şi timpul cu glumele tale, cu farsele în care erai neîntrecut. Curvă mai e şi viaţa asta uneori, Cornele! Dar viaţa ta e un roman. Sunt curios cine îl va scrie.
George Stanca (pamflet)
