Dragă Gheorghe Hagi,
Lumea e sătulă de pamflete. Inutile, de altfel. Şi de politică, la fel. Nu vreau nici să provoc nostalgii. Viaţa este un şir de nostalgii: de când părăseşti sânul dulce al mamei şi până faci inventarul a ceea ce mai poţi să faci: "aia nu, aia nu!"
Dar nu am cum a nu-mi aminti, măcar spre ştiinţa tinerilor, ce clipe unice am trăit. Nu eram împreună, dar eram alături. La CM din SUA ‘94. Tu în arenă.
Eu, jurnalist acreditat. Atunci când nu numai că am obţinut un loc, azi incredibil, în ierarhia mondială a fotbalului, dar ne-am şi făcut respectaţi. Ca ţară. Şi ca echipă. Căci, umblând prin America "aia mare" şi spunând că eram din România, automat se scanda, rostea, zicea "Hagi, Hagi!". Ne-aţi făcut, tu şi băieţii, poate pentru ultima oară, să fim mândri de ceea ce suntem.
Ca, apoi, totul să se năruie. Ca fotbal. Personalităţi. Prestanţă de ţară. Să lunecăm rapid spre a fi consideraţi un popor de hoţi, bandiţi, ţigani. Lucru care continuă şi acum. Cu acuitatea dată de indolenţa unor pre-puşi în capu' statului. Dar, iar alunec... calc... în murdărie!
Hai să visăm frumos, Gică!, şi să ne imaginăm că atunci, pe Palo Alto, băteam Suedia. Nu mai zic de Prunea, că asta ne-a fost soarta. Dar, dacă băteam... - şi vezi că iau viteză, ţine-te după mine! - jucam cu Brazilia care, cu echipa TA şi a lui Tata Puiu de atunci, era de bătut.
Apoi, finala cu Italia, o echipă relativ ştearsă şi fadă la ora aia. Dar, „fadă" cât să joace o finală de Mondiale, băieţi! Aveam aplomb. Energii fabuloase. Echipă. Un Hagi. Un Dumnezeu.
Puteam cuteza. Gică, atunci când am dispoziţii coşmareşti, astea două sunt: "Basarabia/Bucovina". Unu. Şi, doi, "finala... după semifinala cu Brazilia..., din SUA".
Frustrări de român complexat. Degringolat. Opresat de umilinţă. Scârbit de degradarea, contestarea, demitizarea vulgară a unor statui - vii sau nu - ale neamului. De la Eminescu, Cuza, Antonescu, la Gh. Zamfir, până la Patzaichin şi Ilie Năstase.
Mă tem ca voi, Corifeii României, să ajungeţi în starea de a constata că românii nu vă merită. Mă tem de asta, Gică. Şi de aceea îţi urez "La mulţi ani" cu mereu aceeaşi glorie...
George Stanca, pamflet
