Dragă Răzvan Lucescu,
Căci i-ai învăţat pe jucători să atace, să se apere, să spere, i-ai tacticizat, dar ţi-a scăpat un lucru: să le spui că un meci se termină când fluieră arbitrul, nu când vor, sau cred ei.
Chiar două lucruri ţi-au scăpat: a mai spune că olandezii sunt tot un fel de nemţi, pentru care meciul se termină când îi vezi la scara avionului, cum spunea cineva.
Nu vreau să culpabilizez prea mult, nu sunt toate şansele pierdute. În fond, te-a bătut PSV nu Bate Borisov. Dar, nici cu ăia nu te mai joci. Vom vedea zilele astea cu Naţionala.
Am avut destule dezamăgiri. La meciul ăsta. Nu ştiu ce se-ntâmplă cu Mihai Roman, nu mai are busolă, a făcut cel puţin două erori cvasi-fatale punând adversarul în atac.
Inadmisibil la un meci cu miza asta. Apoi, Herea, care avea un obicei: când juca slab măcar dădea un gol. Dar, joi seara a avut la început o minge mai de Doamne-Ajută irosită tot din egoism şi apoi a dispărut din joc ca Meganu-n ceaţă. Mână moartă. Picior de lemn.
Cam ca şi Nae Grigore. În fine, ce mă enervează este faptul că nu s-a împlinit atmosfera aia fantastică de pe Arena Naţională. Că a fost una super-giuleşteană.
Îmi tremura carnea pe mine când din văzduh auzeam uralele, cântecele, imnul... ceva rar cu care, probabil, o să ne obişnium.
Aşa ceva am mai văzut, Răzvane, la Paris, Pe Stade de France, când cu meciul acela al naţionalei tale, când absentul Surdu a fost în teren; când alţii de pe bancă sau teren au fost şi ei p-acolo.
Şi acum ce a fostdoar o frecţie la piciorul de lemn al sufletului nostru, golul lui Alexa, un record, o premieră, care în afara unor speranţe deşarte, nu ştiu dacă ne va folosi la ceva.
Sincer să fiu, mă tem acum şi de meciul cu Sibiu. Băieţi, vedeţi pe unde vă aflaţi în ultimele minute, că de obicei nu prea sunteţi pe teren. Trezire uşoară.
Se pare că familia Luce e-ntr-un con de ghinioane, mă uit şi la Mircea. Dar, Răzvănele tată, nu e totul pierdut! Mai avem şanse. Pune biciul pe ei să afle cât durează un meci...
George Stanca, pamflet
