VideoFiica lui Horia Moculescu, în lacrimi, pe scena Festivalului de la Amara. A cântat „Salcia”: „Am avut mari emoții, tremuram”

Nidia Moculescu (35 de ani) a fost invitată de onoare, la Festivalul de muzică ușoară, de la Amara, ediția din 2026 fiind dedicată memoriei regretatului ei tată, compozitorul Horia Moculescu. Artista a strălucit pe scenă, interpretând într-o manieră proprie, apreciată de public, șlagărul „Salcia”. Nidia Moculescu ne-a vorbit, exclusiv pentru Click!, despre emoțiile trăite la acest eveniment. 

1/6

Nidia Moculescu, pe scena Festivalului de la Amara. A interpretat piesele tatălui ei

„După recital, m-a rechemat Cove pe scenă, dar n-am mai putut reveni”

Nidia Moculescu n-a mai putut reveni pe scena Festivalului-Concurs Național de Muzică Ușoară „Trofeul Tinereții”, de la Amara, după recitalul susținut. Emoțiile, dorul de tată, au copleșit-o: 

,Am fost invitată la eveniment de către Daniel Trifu, unul dintre organizatori. Mi-a făcut o mare plăcere, această ediție fiind dedicată tatălui meu. Am purtat o rochiță superbă, grandioasă, foarte elegantă. Am și interpretat câteva piese celebre, din repertoriul muzical al tatălui meu, precum „Singurătatea mea”, „Prima iubire și ultima”, dar și „Salcia”.

Am avut emoții mari, tremuram. A fost emoționant, am și izbucnit în plâns. După recital, m-a rechemat Cove prezentatorul, pe scenă, pentru aplauze, dar n-am mai putut reveni. Pentru tata, muzica a însemnat emoție, muncă, talent și respect pentru public”, ne-a declarat Nidia Moculescu, exclusiv pentru Click!

„Tată, erai zâmbetul meu! Fără tine, sunt o fiică ruptă din trupul lumii”

Vestea morții tatălui ei, cu care a avut o legătură foarte strânsă, a șocat-o pe Nidia Moculescu. Solista și-a strigat durerea sufletească, pe 12 noiembrie 2025, într-un mesaj postat pe conturile sociale:

„Mă sufocă și mă strânge lumea, Tată! Nu pot să respir. Nu știu să trăiesc. Erai aerul meu. Erai drumul meu. Trimite-mi, tăticule, o singură bătaie de inimă, care să nu mai muște din mine când și pianul tău plânge și fiecare notă te întreabă: unde ești? când vii? Erai zâmbetul meu...Tu erai viața, lumina mea. Și acum, fără tine, sunt o fiică ruptă din trupul lumii. Sunt o strigare fără de rost care nu mai are ecou.

Îți amintești cum îmi spuneai că sunt puternică? Că am în mine seva ta? Că voi înflori chiar și în iarnă? Ai greșit, Tată. Eu nu sunt puternică. Eu sunt frântă. Sunt o frunză smulsă de vântul durerii. Sunt o fiică care nu mai știe să fie. Și te caut în fiecare colț de tăcere, în fiecare adiere, în fiecare vis. Dar nu te mai găsesc. Și mă întreb: cum să trăiesc fără tine? Cum să învăț Tată asta?”.

„Mi-ai fost totul!”

Nidia s-a simțit singură, după decesul tatălui ei. Până spre sfârșitul vieții lui, au locuit împreună, într-un apartament din zona Cișmigiu:

„M-ai învățat atâtea, tată, dar un singur lucru nu ai reușit...cum să mă faci să trăiesc fără tine...Cum să mai văd lumea, când ochii mei, de fapt, ochii tăi, sunt orbi în fața lumii? Cum să mai vorbesc când gura mea, tot moștenirea ta, nu mai poate decât să urle?

Mi-ai fost totul. Ai fost rădăcina, coroana, cerul și pământul meu. Și acum... acum sunt doar copila ta căzută, cu genunchii zdreliți de durere, cu sufletul în zdrențe, cu inima în gol...”.

„Tu ai fost stejarul meu. Rădăcina mea”

Tăticule, dacă mă auzi, trimite-mi un semn. Dă-mi un semn din tăria ta, că eu nu mai pot. Nu mai pot! Trimite-mi tăticule, te implor, un acord care să nu sune a despărțire, o armonie care să mă țină dreaptă când lacrima apasă pe pedale, când vinul lumii s-a zgâriat, iar muzica ta se tânguie pe repetiție, ca o rugăciune fără răspuns...

Tu ai fost stejarul meu. Rădăcina mea. Trunchiul care m-a ținut dreaptă când viața mă lovea cu furtuni. Umbra ta era adăpostul meu. Frunza ta era speranța mea. Iar acum...acum ai căzut. Și eu cad cu tine... Într-un hău... și fără lumină. Fiica ta. Cea care cade. Cea care te strigă. Cea care nu știe cum să trăiască fără stejarul ei”.