Scrisorile lui Stanca: Dragă Gheorghe Zamfir,
Ne-am cunoscut în 1974, pe când făceai furori la Paris unde nu puteai ieși pe stradă, iar la București locuiai la un etaj de sus, într-o garsonieră nici măcar dublă, pe aprope de cheiul Dâmboviței, lângă hotel Transit. Încă de atunci te plângeai de spațiu, de casă, lucru care a devenit obsesia vieții tale: sălașul. Gloria ta ca român mi se pare unică.
Ești simbolul, interpretul, maestrul unui instrument preistoric: naiul. Pe care. Cum spui tu, Dumneezeu l-a făcut din trestii rupându-le cu forța vântului său; care suflând în țeava trestiilor rupte, acestea au început să cânte.
Așa s-au născut naiul, primul instrument divin și prima simfonie a lumii. Iar tu, cred eu, ai fost Alesul să duci acest instrument spre perfecțiune. Și, ai reușit mult mai mult. Căci, cu el ai făcut cunoscută cea mai dramatică melodie creată vreodată de poporul român mult oprimat, mult călcat, mult obidit și chinuit, până în ceasul de-amu. Călcat, furat și de străini, dar și de nesătulele hiene... băștinoase : Doina de Jale!
Nu e prima dată când îndrăznesc să o spun, acest cântec, al tău și al nostru, muzicalmente este brâncușiana „Coloană fără sfârșit” a neamului. Tu nu mai cânți demult, Gheorghe, tu oficiezi, te rogi în genunchii sufletului tău pentru acest neam. Bine ar fi să rămâi ca un monah și să te ții departe de cele lumești și urât mirositoare.
Îmi amintesc când la o petrecere de ziua ta, la Găești, ai luat acordeonul și cu ochii închiși ai început să cânți niște doine, apoi sârbe și hore, un șuvoi de cântece românești, unele vocale cântece vechi - precum vinul pe care ți-l voi dărui deseară - cântece nemaiauzite.
Făceai totul cu ochii închiși, intrasei într-o transă divină, erai cu Dumnezeu pe pășunile raiului, pe pășunile unui plai mioritic. Îl bucurai și pe El. După aproape un ceas te-ai oprit, ai deschis ochii și ai întrebat cu mirare: “mai sunteți aici”?
Da, mai suntem, Gheorghe! Încă puțin, până când ne vor mânca de tot câinii famelici. Până atunci, să îți mai dea Domnul încă 700 de ani. Cât despre eternitate, nu e cazul să vorbim: ai casa ta acolo. Pe pământ a fost mai greu...
George Stanca pamflet
