Scrisorile lui Stanca: Dragă Tudor Gheorghe...
… și mai trecu o toamnă bifată de tine printr-un concert. Aș spune ”concert extraordinar”, dar sună banal. „Concert vital”. Fiindcă, aici e viața ta. Evoluția. Devenirea. A unui artist înnăscut care-și căta drumul. Simțea, dar nu știa. Mai întâi, actor. Apoi, cântăreț. Nu folk, folclor, ușor... Trubadur. Compozitor. Recitator. Acompaniat de sine la chitară. Și la cobză. Apoi, de taraf. Apoi, trecerea fabuloasă la simfonic. Pe repertoriul îndeobște popular. Pe tezaur. Apoi, pe lirică. Pe poezie. Pe marea poezie a clasicilor. Apoi... ești o cataractă de “apoi”... Marea poezie. I-ai cătat perlele și le-ai adus pe scenă. Un rapper contemporan nu ar fi în stare să scotocească arhiva genului său. Că, nu are... nici arhivă, nici istorie. Nici perenitate. Noi, românii, avem și poezie, și folclor. Și pe Neica Tudor. Apoi, l-ai adus la lumină pe marele Macedonski. Urât de români pentru gestul inexplicabil făcut la moartea lui Eminescu prin acea blestemată epigramă. Dar mare, uriaș poet. Nu era păcat de poezie? Văzui de curând, auzii mai demult, ce e și cu simfonicul “tău”. Înnobilează. Înalță. Apropie Cântul de Pronie. Dă bogăție cântecului. Îi dă grăsime, consistență. Valoare. Parcă te-ai născut aici. În ținutul Symphonia. Și, poate că e așa. La Podari. O simfonie-i numai clipocitul Jiului. Altă simfonie: dialectul oltean. Cu perfectul lui simplu, mult mai mult ca perfectul în curgerea dreaptă a unei limbi. Recitator.Vezi raportul între “a fost” și “fuse”, unde prima e pentru ieri: “fuse”, pentru secunda ce se duse...
Știu că ai un cult aparte pentru tot ce e oltenesc. Dar, tu de mult nu mai ești oltean. Ești scris a fi foarte român. Arhivă vie a unui neam. Enciclopedie vie. De folclor. De poezie. Peste astea, pune vocea, inspirația componistico-melodică, recitarea, memoria fabuloasă. Cântul și poema, în tine nu stau moarte, ele învie! Plus. Plus. Și talentul. Dedicat. Lung ca un blestem...
Continuă, Tudore, cu ciclul infinit al “Anotimpurilor” tale. Ține-l . Un secol. E sublim. Omori omu’ și femeia. Ești un Vivaldi valah. Cu melosul tău sunând straniu la vremi de restiște - căci, ce trăim azi? - ai luminat și ostoit sufletele martorilor făcându-i să spună ca o rugăciune adagiul arghezian: ”Niciodată toamna nu fu mai frumoasă. (//Sufletului nostru bucuros de moarte.// Palid așternut e șesul cu mătasea.//Norilor copacii le urzesc brocarte.”)...
George Stanca, pamflet
