Ana-Maria Păunescu: «Haide, tată, ridică-ţi ochii trişti şi ia-o de la capăt»
E prea linişte, tată, în casă. Nu-mi place să termin "Flacăra" devreme, să plece la tipar seara, şi nu noaptea, cum obişnuieşte să se întâmple când ai suficientă energie pentru a o corecta amănunţit.
Nu-mi place să latre câinii şi să-i aud doar eu. Sună telefoanele, toţi întreabă de tine. Oamenii te iubesc, chiar dacă uită să ţi-o spună în fiecare zi, chiar dacă vieţile lor chinuite nu le permit să se exteriorizeze, de fiecare dată când îşi amintesc de tine.
Oamenii cred în tine, în puterea ta de a le schimba viitorul în bine. Sunt nefericiţi, dar suferinţa ta îi macină şi îi înnobilează.
Nu am făcut destule împreună. Aşa că, haide, tată, ridică-ţi ochii trişti şi ia-o de la capăt. Te rog să crezi în tine şi în toţi cei care îţi vor binele. Te rog să ai răbdare cu noi şi cu suferinţele fizice. Te rog să vrei să fii din nou puternic.
Am nevoie de tine. Nu mai vreau să fie linişte în casă. Vreau să iubesc din nou timpul. Vreau să mă simt în siguranţă. E noiembrie. Nu-mi place toamna, când ţie nu ţi-e bine, sunt doar câteva fragmente din scrisoarea adresată de Ana-Maria Păunescu tatălui ei.
