Ana Maria Păunescu: «Tata şi-a scris de atâtea ori scenariul final»
Aşa cum chiar ea mărturiseşte, abia acum înţelege anumite gânduri ale poetului şi constată câtă dreptate a avut Adrian Păunescu.
"Tata scria, în ultimul său articol pentru Jurnalul Naţional, că “suferinţa retrogradează orgoliile”. Nu l-am înţeles la timp. Abia acum, când nu mai am unde să-l sun, să văd ce face, când nu mai ştiu pe cine să întreb dacă-i e bine, când nu mă mai caută, să fie sigur că sunt în siguranţă, când nu mă mai strigă, când nu-i mai pot spune nimic, când nu mai avem cum să ne uităm la meciuri umăr lângă umăr, când nu mai citim împreună Beniuc, când nu mă mai poate ruga să caut în dicţionar cuvinte, când nu-mi mai dictează poezii sau editoriale, abia acum înţeleg ce voia să spună.
Tata a avut dreptate până în ultima clipă. Şi-a prevăzut viitorul, şi-a scris de atâtea ori scenariul final. A trăit periculos, a creat halucinant şi a schimbat destine. Acum suntem obligaţi să învăţăm din nou să trăim. “Catedra ambulantă de limbă română”, pe care a inventat-o şi pe care a consolidat-o toată viaţa, cu care a mers prin ţară, în anii de glorie ai Cenaclului Flacăra, a rămas fără motor, dintr-o dată, într-o dimineaţă stupidă, în care moartea şi-a făcut meseria, fără remuşcare. În toamna aceasta de coşmar, când, o dată cu inima tatei, s-a oprit secundarul unei legende. Pentru totdeauna
Fiica poetului vorbeşte şi despre cât de greu îi este să treacă peste această tragedie şi îşi aminteşte de ultima zi pe care a petrecut-o alături de tatăl ei, pe patul din spital.
"Nu mă pot desprinde de tragedie. Vorbesc în fiecare zi cu oameni care l-au cunoscut şi l-au iubit pe tata. Toţi îmi spun să am forţă, să găsesc în toată disperarea care mă sugrumă putere ca să merg mai departe şi, mai ales, ca să duc mai departe ce a lăsat el neterminat. Tata nu are opere neîncheiate. El şi-a scris până în ultima clipă biografia.
De pe patul de spital, de la secţia de Chirurgie Cardio-Vasculară, de unde am crezut că va veni acasă pe picioarele lui, pregătit să înceapă o viaţă nouă, dispus să ţină cât mai strâns legătura cu medicii, tata a lucrat. Ultima oară când l-am văzut, marţi, pe 2 noiembrie 2010, era trist şi îngândurat. Am stat cu el aproape toată ziua, i-am vegheat neliniştea şi i-am apărat somnul, i-am citit titlurile materialelor primite pentru revista noastră, Flacăra lui Adrian Păunescu. Se uita la mine curios şi speriat. Devenise copil, sub atenţia mea sporită, în sunetul aparatelor care îi supravegheau bătăile inimii. Mă întreba mereu cât e ceasul. Voia să ştie când vine mama înapoi, se simţea în siguranţă când era ea prin preajmă.
"Am plecat de la spital liniştită cam pe la 8 seara. Mi-am luat rămas-bun, ca de fiecare dată, l-am mângâiat pe frunte şi l-am strâns de mână, i-am strigat din pragul uşii că-l iubesc. Mi-a răspuns: “Şi eu. Enorm!
