Istoria tulburătoare a crucii încrustată pe fruntea fetelor de la sud de Dunăre. Un obicei uitat
Un obicei aproape necunoscut astăzi, tatuarea unei cruci între sprâncene, a fost cândva un simbol al rezistenței și credinței în fața asupririi otomane. După Primul Război Mondial, atunci când România a obținut Cadrilaterul de la Bulgaria, guvernul român a încurajat colonizarea acestui teritoriu cu români din alte zone. Astfel, mulți aromâni din Pind, o regiune muntoasă din nordul Greciei, au acceptat să se mute în Cadrilater, unde au primit pământuri și case de la statul român. Femeile aromânce aveau un obicei străvechi de a-și tatua o cruce în mijlocul frunții.
Originea unui simbol protector
Această tradiție povestește despre lupta pentru identitate și protecția frumuseții feminine într-o perioadă de mari încercări.
Obiceiul a apărut după ocupația otomană, când aromânii din Munții Pind au început să-și însemne fiicele cu o cruce pe frunte. Acest gest avea un scop dublu: protecția fetelor de răpiri și convertiri forțate la islam, pe de o parte, iar pe de altă parte ajuta la recunoașterea lor în cazul în care ajungeau în haremurile otomane. Însemnul devenea astfel un simbol protector încărcat de credință și curaj.
Crucea încrustată între sprâncene era un semn mântuitor, menit să împiedice trecerea la religia semilunii și reamintea totodată, celei care o purta identitatea ei creștină.
În Bosnia și Herțegovina, o tradiție similară a tatuajelor creștine a apărut pentru a proteja fetele de convertiri forțate.
Obiceiul a fost ulterior transformat în podoabă
La începutul secolului al XX-lea, odată cu migrarea aromânilor în Cadrilater, această tradiție a fost remarcată și documentată.
În perioada interbelică, femeile macedonene purtau semnul crucii cu mândrie, nu doar ca pe un simbol al credinței, ci și ca pe o podoabă distinctivă.
Revista Realitatea Ilustrată din 1936 observa cu admirație frumusețea acestor femei, care purtau semnul crucii între sprâncene ca pe o „insignă de foc”.
„Batalioanele de pictori, gravori, desenatori și sculptori de la Balcic au produs mai mult de un vagon de opere plastice, reprezentând geamiile, fântânile și tipurile de țigani – tătari din partea locului.
Niciunul din artiști n-a băgat însă de seamă, în diminețile răcoroase, pe potecile dintre dealurile de lut ale Balcicului, frumoasele chipuri ale femeilor și fetelor „macedonene (...)
N-au băgat de seamă nici semnul crucii, încrustat între sprâncene, ca o insignă de foc, pentru totdeauna. (...)
Dar cine sunt aceste frumoase purtătoare de cruce în frunte? De unde vin? De unde li se trage obiceiul, pe care nu-l găsim în niciuna din regiunile locuite de români (...)
Româncele cu crucea tatuată între sprâncene sunt soțiile și fiicele coloniștilor aduși de guvernul român în Dobrogea, de prin părțile Pindului, din inima Balcanilor (...)
Crucea tatuată e semnul amintitor al vieții amarnice din Pind, când frumusețea româncelor era amenințată de oamenii vizirului, pașei sau chiar a padișahului, ahtiați după asemenea grații”, citează Institutul de Studii Sud-Est Europene.
Biserica Creștină a condamnat tatuajele de-a lungul timpului, dar această practică a fost tolerată în anumite regiuni din Europa de Sud-Est, din cauza contextului istoric și social.
Astăzi, tradiția crucii tatuate pe frunte este aproape dispărută, fiind păstrată doar în memoriile și documentele istorice.
