Viața de film a Silviei Marcu. Românca a fost îngrijitoare de copii, însă a ajuns academician la universități de top din SUA și chiar apreciată de regele Spaniei
Silvia Marcu (60 de ani) a ales Spania la începutul anilor ’90. A lăsat totul în urmă, iar cu timpul, a ajuns de la îngrijitoare de copii, la academician la universități de top din SUA. Românca a trecut prin multe etape, de la imigrantul sărac, care accepta orice muncă necalificată, fără forme legale, până la o personalitate de seamă în însoritul Madrid, dar și peste Ocean.
Silvia Marcu (60 de ani) a ales Spania la începutul anilor ’90, lăsând tot ce putea să-i fie mai drag în urmă. Dar situația din România de atunci, o țară mult mai sumbră decât acum, ce părea fără speranță, a fost un puternic imbold.
„Terminasem facultatea la Iași și căutam un ideal. Am lăsat în urmă durere și sărăcie, dar și toată viața mea frumoasă din studenție. Familia. Părinții. Surorile. Și iubirea. Inflația creștea din ce în ce mai mult și salariul de profesoară nu îmi ajungea până la final de lună. Am ales drumul străinătății ca mai toți pionierii migrației, după căderea Zidului din Berlin și a dictaturii din România. Inițial, am vrut să plec în Franța, dar destinul m-a adus la Madrid, în Spania, unde locuiesc de atunci. Am scris un roman despre aceste evenimente și despre perioada dictaturii, a vieții de studentă și a perioadei de migrație. Se numește «Las Fronteras de Júpiter», dar nu este tradusă în limba română, din nefericire“, spune Silvia Marcu.
Își amintește și azi prima zi din Spania, pe 7 noiembrie 1992, și sentimentul de tristețe profundă care i-a urmat peste tot pe românii obligați să caute o viață mai bună în alte zări.
„Senzația a fost extrem de impactantă. Unică aș putea spune. Eram îmbrăcată în negru, mă simțeam enorm de singură. O tânără tristă. Ca o fugitivă cu o umbră alături. Nefericită. Dar am descoperit un Madrid însorit, cu un cer albastru, o lume nouă, colorată. Nu conștientizam nimic, eram tânără – și când ești tânăr, te lansezi în viață. Trăiești în fiecare zi, de fapt trăiești clipa, te adaptezi. Sau încerci. Eu am acceptat imediat condiția mea umană. Când pierzi ceva, când pierzi pe cineva, singurul lucru care îți mai rămâne este să renaști din propria cenușă, ca pasărea Phoenix. Accepți, aștepți să se deschidă o fereastră... să vezi lumina la finalul tunelului... Și în timp, de-a lungul așteptării mele, am reușit să schimb negrul inițial cu albul“, mărturisește Silvia Marcu.
„Și acum, primesc câte o «lovitură», o dezamăgire”
Cu toate că nu poseda la început limba spaniolă, s-a descurcat. A demonstrat că are ambiție, adaptabilitatea caracteristică românului, și a reușit să atingă succesul. Asta nu înseamnă că drumul a fost simplu și fără dificultăți. Primii ani au fost grei. România era văzută ca o țară izolată, iar românii nu aveau voie să treacă granițele ușor și să muncească legal în statele Uniunii Europene. O realitate greu de crezut astăzi, când milioane de compatrioți lucrează peste granițe, iar circulația e liberă.
Chiar dacă Spania a devenit patria sa adoptivă și i-a ajuns la inimă, a trăit și momente mai neplăcute și a făcut cunoștință cu naționalismul și cu xenofobia spaniolilor.
„M-am lovit de foarte multe prejudecăți. Cred că fiecare spaniol în parte – cu foarte puține excepții – pe care l-am cunoscut «m-a lovit» în cei 32 de ani de când locuiesc aici. Aproape în fiecare zi primeam, și chiar şi acum, primesc câte o «lovitură», o dezamăgire mai bine zis. Fără să mă simt victimă, trebuie să recunosc că da, există multă stigmatizare, xenofobie, mai ales când obții un loc de muncă, conform studiilor tale, și îi depășești pe spanioli la nivel intelectual. Am fost multă vreme «la rumana» (românca), cea care creează competențe, deși am un nume la nivel mondial, creat în timp. Când eram tânără, mă durea și mă afecta, acum m-am obișnuit. Fără durere. Chiar mă amuză. Cei care suferă sunt probabil chiar ei. Eu numesc această realitate, științific vorbind, «frontieră simbolic㻓, mai spune românca.
Situația e complet diferită în Statele Unite. Acolo, peste Ocean, a fost mereu primită cu entuziasm, iar originea ei română nu a fost importantă.
Citește mai multe pe Adevărul.ro.
