Războiul de Yom Kippur: onoare, petrol și mult sânge
Un soare incapatanat brăzda cu razele sale Deșertul Sinai. Era după-masa zilei de 5 octombrie 1973. Apele Canalului Suez se onduiau liniștite spre țărmul nisipos. Israelul se cufundase în izolare și retrospecție. Era zi de sărbătoare: de Yom Kippur, israelienii celebrează ziua ispășirii și a postului negru. Circulația era oprită iar credincioșii erau adunați în sinagogi. Brusc, aceasta liniste idilica a fost intrerupta de trupele egipteno-siriene care au ales serbarea de Yom Kippur pentru un atac surpriza asupra Israelului. Razboiul din octombrie 1973 a fost sarbatorit de lumea araba, dar au platit cu viata mii de soldati.
Fara niciun avertisment, 222 de avioane de tip MIG si Suhoi au acoperit cerul albastru de vara tarzie si au pulverizat in cateva minute defensiva israeliana de pe flancul estic al Canalului Suez. Simultan, la cateva sute de kilometri mai la nord, dealurile stancoase ale regiunii Golan erau zguduite de exploziile produse de bombele aruncate de MIG-urile siriene. 900 de tancuri și 40,000 de trupe de infanterie pătrundeau pe teritoriul Israelului.
Războiul din Octombrie a fost una dintre cele mai sângeroase bătălii ale sfârșitului secolului 20. Prețurile petrolului au sărit în aer iar spectrul unui război nuclear se vedea cu ochiul liber. Cu toate că acest conflict nu a durat decât o lună de zile, bătălia a avut un impact enorm și nu numai în Orientul Mijlociu. A întrerupt un impas politic și a făcut posibilă existența unei păci de durată între Egipt și Israel într-un moment în care Orientul Mijlociu dădea în clocot.
De ce a izbucnit Războiul de Yom Kippur
Războiului de Yom Kippur nu a fost decât efectul Războiului celor Șase zile din iunie 1967, atunci când Forțele de Apărare ale Israelului au spulberat o armată compusă din militari ai mai multor țări arabe și au preluat de la Siria controlul asupra regiunii Golan, Peninsula Sinai de la Egipt și Estul Ierusalimului de la Iordania.
Raidurile de tip comando, duelurile de artilerie, atacurile aeriene și negocierile diplomatice au fost câștigate de Israel, care și-a surclasat adversarii. Simțindu-se umiliți, egiptenii și-au jurat că își vor lua înapoi teritoriile pierdute. În acest sens, Anwar el-Sadat, președintele Egiptului, a făcut o alianță cu Hafez el-Assad, președintele Siriei pentru a recuceri regiunea Golan. Alături le-au fost, de-asemeni, Irak și Iordania, care și-au trimis câteva unități militare.
Sadat era un politician talentat și tocmai îl detronase în 1970 pe Gamal Abdel Nasser, una dintre marii lideri ai Egiptului care s-au perindat la putere dupa cel de-Al Doilea Război Mondial. Sadat știa că nu are nicio oportunitate în afară de război pentru că Israelul nu ar fi negociat cedarea teritoriilor ocupate altfel decât sub amenințare militară. Dacă Egipt ar fi cedat fără luptă, atunci ar fi pierdut finanțările venite dinspre Arabia Saudită.
Sadat nu își propusese să distrugă Israelul. Știa că armata israeliană este mult prea puternică și că SUA nu i-ar fi lăsat pe evrei la greu. Scopul președintelui egiptean era doar să clatine armata israeliană din avanposturile sale și să-i strice moralul după victoria obținută în 1967. Odată ce ostilitățile ar fi izbucnit, SUA și Uniunea Sovietică ar fi intrat în scenă pentru a nu pierde influența din zonă. Sadat mai știa că ONU va face apel la încetarea focului. Cheia războiului era ca Egipt să își recucerească doar o bună parte din teritoriu pentru a avea ce să pună pe masa negocierilor.
Egiptenii și sirienii au construit o operațiune ce s-a desfășurat pe două fronturi și care a fost coordonată de la Cairo. Pe măsură ce egiptenii au pătruns furtunos în Canalul Suez și au ocupat o parte din Peninsula Sinai, forțele siriene trebuiau să recucerească înălțimile Golan. Liderii militari ai celor două țări s-au adresat omologilor săi din Uniunea Sovietică pentru a construi un sistem de apărare sol-aer dotat cu baterii de rachete de ultimă generație pentru acea vreme. Arsenalul coaliției siriano-egiptene mai cuprindea lansatoare de grenade, rachete anti-tanc și tancuri T-55 și T-62 și avioane de tip MIG-17, MIG-21, MIG-23 și SU-7 și SU-20 precum și rachete sol-sol de tip Scud.
Soldații egipteni s-au antrenat intensiv pentru acest asalt, repetând de 35 de ori tot felul de exerciții efectuate de-a lungul Canalului Suez. Dar, după Razboiul din 1967, israelienii au construit un sistem de apărare excelent pentru a-și menține supremația pe teritoriile câștigate. Linia Bar-Lev, alcătuită dintr-un lanț întreg de fortificații, se întindea de-a lungul Suezului. În regiunea Golan, israelienii amplasaseră tranșee echipate cu rachete anti-tanc, platforme pentru lansarea de atacuri armate și posturi de transmisii radio.
Liderii militari sirieni și egipteni au finalizat acest atac în lunile de vară și s-au decis să lanseze atacul pe 5 octombrie, atunci când curenții care brăzdează Canalul Suez vor ajunge la nivelul optim pentru ca zona să fie traversată. Totodată, în acea zi avea loc și sărbătoarea de Yom Kippur. Istoricii se contrazic și unii pun sub semnul întrebării intenția Egiptului de a ataca deliberat Israel în acea zi sfântă. Evreii și Occidentalii se referă la acest conflict vorbind despre Războiul Yom Kippur. Arabii l-au botezat Războiul Ramadanului, pentru că în acea zi musulmanii sărbătoresc cu fast victoria Profetului Mohamed bătălia de la Badr și reîntoarcerea acestuia la Mecca.
Israelul habar nu avea ce urma să se întâmple întrucât Egiptul întreprinse o campanie excelentă de dezinformare. În plus liderii egipteni și sirieni au vorbit în presă despre faptul că între cele două țări apăruse o falie diplomatică.
Pe măsură ce atacul arabilor părea sigur, o serie de oficiali israelieni cereau ca Israelul să atace avanposturile egiptene pentru a preîntâmpina ofensiva acestora. Dar, Moshe Dayan, ministrul Apărării și Golda Meir, premierul Israelului, se temeau să atace pozițiile Egiptului întrucât Israelul ar fi putut fi catalogat drept stat agresor și și-ar fi pierdut sprijinul SUA. Spionii Mossad au anunțat abia pe 5 octombrie că războiul este iminent.
Până la ora 17:00, pe teritoriul israelian pătrunseseră peste 32,000 de infanteriști egipteni. În 24 de ore, Egiptul cucerise Canalul Suez. Dincolo, sirienii cuceriseră înălțimile Golan. După patru zile de luptă, Arabia Saudită și alte țări producătoare de petrol au limitat exporturile către națiunile care nu au susținut cauza Egiptului. Exporturile spre SUA și Europa au fost puse sub embargo. Prețul barilului de petrol se mărise de patru ori, ajungând la 12 dolari. Pentru prima dată în istorie, țările arabe vedeau în resursele lor vaste de petrol o armă politică extrem de puternică. Iar această tactică a fost aplicată, apoi, aproape tot timpul.
Armata Israeliană s-a impus, însă, relativ ușor în regiunea Golan ajungând chiar la 40 de kilometri de Damasc! Pe măsură ce lucrurile în nord se desfășurau contrar planurilor lui Sadat, lucrurile aveau să se înrăutățească și în Canalul Suez, acolo unde armata condusă de viitorul premier Ariel Sharon reușise să facă un cap de pod.
Aproape de finele lui octombrie, pe măsură ce Sadat începea să realizeze că pierde războiul, a făcut un apel la pace. Kissinger a zburat la Moscova și, împreună cu liderul sovietic Leonid Brejnev, au semnat o rezoluție a Consiliului de Securitate ONU pentru încetarea focului.
Cu toate că oficialii Israelului și Egiptului au semnat acordul de pace, luptele continuau. Israelienii i-au nimicit pe egipteni și înaintau nestingheriți. Sadat le-a cerut americanilor și sovieticilor să pună în aplicare încetarea focului. Americanii au ezitat iar Brejnev a anunțat că Uniunea Sovietică va acționa în acest sens unilateral. SUA au interpretat acest mesaj ca o amenințare serioasă iar situația devenise la fel de tensionată între cele două mari puteri ca în timpul Crizei Rachetelor din Cuba (1962). Până la urmă, situația a fost detensionată cu ajutorul diplomației.
Pe 28 octombrie, Israelul, sub presiunea SUA, a fost de-acord să le permită egiptenilor să își retragă Armata a treia din Canalul Suez iar armata siriană a încetat focul. La câteva săptămâni distanță, pe 11 noiembrie, Egipt și Israel au semnat un acord de pace redactat de Sadat și Kissinger. Siria a refuzat să semneze.
Cum a influențat Războiul de Tom Kippur politica din Orientul Mijlociu
A fost cel mai mare conflict militar ce a urmat celui de-Al Doilea Război Mondial. 72,000 de soldați și-au pierdut viața. Israel a plătit pentru acest război echivalentul PIB-ului său pe un an. În Sinai, egiptenii au distrus un sfert din puterea aviatică a Israelului. Cu toate că israelienii s-au impus militar, arabii au amenințat serios integritatea teritorială a acestei țări în primele zile ale războiului.
Arabii văd și astăzi acest război ca pe o luptă glorioasă dusă deși nu aveau prea multe șanse de izbândă. Sadat a ajuns o figură politică cu o mare ifluență pe plan internațional. Egiptul a distrus mitul invincibilității militare a Israelului și a obținut ajutor financiar din partea Arabiei Saudite și a celorlalte țări arabe bogate în petrol.
În 1977, Sadat a vizitat Israelul iar în 1978 a avut loc Acordul de la Camp David, intermediat de președintele american Jimmy Carter, prin care Egiptul a redobândit Sinaiul și Canalul Suez. Sadat și liderul israelian Menachem Begin au primit Premiul Nobel pentru Pace.
Cu toate acestea, mulți arabi l-au catalogat pe Sadat drept trădător pentru că nu s-a gândit la un acord de pace mai amplu, în care să includă și recunoașterea drepturilor palestinienilor și returnarea teritoriilor arabe cucerite de Israel în 1967. În 1981, radicalii islamiști l-au asasinat pe Sadat în timpul unei parade militarea cu ocazia celebrării Războiului de Yom Kippur.
Războiul din Octombrie a fost unul dintre cele mai influente conflicte militare din ce-a de-a doua jumătate a secolului 20. A fost ultimul mare război arabo-israelian și a fost primul conflict internațional în care embargoul impus de țările arabe exportului de petrol a fost o armă mult mai puternică decât tot arsenalul militar folosit. Războiul de Yom Kippur a așternut o nouă ordine în Orientul Mijlociu și în politica globală.
