Când a apărut masca de protecție. Acum 123 de ani, un francez a folosit-o, primul, în scop medical
Aparent banala mască de protecție a devenit un accesoriu indispensabil în această perioadă a epidemiei de coronavirus. Ignorate de populație în restul timpului, ele pot face acum diferența între sănătate și infectare, chiar între viață și moarte. Dar când s-a inventat masca de protecție? Și, mai ales, cine și când a folosit-o în scopuri medicale, așa cum o folosim și astăzi? Un chirurg francez, acum 123 de ani, dar variante primitive ale ei sunt pomenite încă din Roma antică.
Prima atestare a unui asemenea dispozitiv a fost consemnată de Pliniu cel Bătrân descriind muncitorii Romei antice din a doua jumătate a secolului I d. Hr. care lucrau în mină având faţa acoperită de piei de animale, pentru a nu inhala toxicul oxid de plumb, conform csid.ro. Mai tâziu, genialul Leonardo da Vinci consemna în scrierile sale că se gândeşte la un dispozitiv fabricat din pânză subţire, care, înmuiat în apă, ar putea fi folosit de muncitorii din construcţii şi de marinarii care erau obligaţi să inhaleze praful toxic al proiectilelor de tun. În 1799, pe când lucra ca inginer în minele din Prusia, marele geograf și explorator Alexander von Humbolt a introdus un prototip de dispozitiv respirator confecţionat din cauciuc şi material textil – un sac care punea pe cap, cu orificii în dreptul ochilor şi furtun care asigura dispersia dioxidului de carbon. O jumătate de secol mai târziu, în 1848, Lewis Haslet a creat o mască de protecţie cu aspect poros, din material textil şi cu valve de compresie, pentru a asigura o respiraţie corespunzătoare, care s-a răspândit rapid în rândul muncitorilor din fabricile americane. În acelaşi timp, în Europa, un chimist care studia proprietăţile cărbunelui, a realizat o mască de protecţie impregrantă cu cărbune activ, menită să-l protejeze de gazele şi vaporii toxici emanaţi în timpul experimentelor din laboratorul său.
Primele variante de măști de protecție au apărut în Roma antică
Primul Război Mondial a fost un punct de cotitură în cea ce priveşte descoperirile legate de dispozitive de protecţie şi inovaţie medicală. Atunci au fost realizate primele transfuzii de sânge, atunci s-au secvenţializat grupele de sânge aşa cum le cunoaştem astăzi şi tot atunci au apărut primele măşti de gaze omologate oficial în Europa. Dar prima mască chirugicală – deci, cu scop de prevenție medicală - a fost folosită de chirugul francez Paul Berger, în timpul unei operaţii din 1897. El era îngrijorat că, în timpul operațiilor anumite fluide (sânge, salivă) ale pacientului ar putea să-l infecteze dacă îi ajungeau în gură, lucru relativ firesc în acea epocă. Un an mai târziu, Carl Flügge, un bacteriolog german care studia tuberculoza, a elaborat teoria răspândirii prin picături de salivă. În 1905, teoria sputei invizibile a devenit general acceptată, astfel a apărut folosirea în rândul personalului medical a măştii chirugicale, ca metodă de protecţie şi împiedicare a răspândirii tuberculozei. Ca toate dispozitivele respiratorii, măştile de protecţie au suportat evoluţii şi dezvoltări continue, iar epidemia de coronavirus a dus şi în Europa la folosirea ei pe scară largă. Însă specialişti spun că o persoană sănătoasă nu trebuie să o poarte decât dacă suspectează că are contact cu cineva bolnav. Un alt aspect important este că ea trebuie schimbată o dată la 3 ore şi aruncată în condiţii de siguranţă.
