De când avem câini fără stăpân în oraşe? Mihai Eminescu scria despre haitele din Moldova în 1876!
Într-un comentariu pentru adevarul.ro, Andrei Pleşu aminteşte de un articol scris de Mihai Eminescu şi apărut în "Curierul de Iaşi" în 26 noiembrie 1876, cu titlul "Ce se întâmplă din nesupravegherea câinilor":
"D.N. Pascu, subprefect în ţinutul Dorohoiului, primblîndu-se pe uliţele Mihăilenilor, a fost muşcat de un cîine turbat. Idrofobia au cuprins fără scăpare organismul numitului mai sus, încît, cu toate silinţele amicilor şi rudelor, dar mai ales cu toată lăudabila îngrijire de aproape din partea dlui Dimitrie Moruz, prefectul de Dorohoi, au repauzat în 17 curent. Acest caz ne reîmprospătează în minte drepturile de cari se bucură ab antiquo cînii în iubitul nostru oraş Iaşi, cari drepturi ar trebui supuse unei filantropice reviziuni din partea locurilor competente. Fiind odată bine stabilit că este oarecare deosebire între Iaşi şi Mihăileni, am întreba cu multă umilinţă: oare multă vreme au să rămîie neatinse imunităţile cînilor din oraş, cari cînd izolaţi, cînd doi cîte doi, cînd constituiţi în mici societăţi de voiagiu, se bucură de o existenţă foarte nesupărată şi totuşi foarte supărătoare pentru conlocuitorii lor bipezi. De aceea, pentru a evita o statistică specific ieşană a cazurilor de idrofobie, credem că nu greşim rugînd autorităţile competente a ordona o mai strictă mînuire a măsurilor pentru stîrpirea cîinilor de prisos".
Andrei Pleşu continuă în comentariul său: "Textul lui Eminescu nu poate să nu ne lase visători. Carevasăzică, acum 140 de ani, peisajul autohton pregătea deja viitorul. În ciuda diferenţelor (inevitabile ca şi cele dintre Iaşi şi Mihăileni), oraşul românesc contemporan păstrează încă atmosfera şi problematica vechilor oraşe. Avem tradiţii. Şi le păstrăm pios, fără să "mînuim" măsuri pripite împotriva lor. Carol I, proaspăt ajuns în noua (şi, pe atunci, modesta) lui reşedinţă bucureşteană, tot cîini a văzut înainte de toate: cîini şi grupuri pitoreşti de dansatori şi dansatoare de etnie rromă (numiţi, pe atunci, cu o incorectitudine politică încă inocentă, "ţigani"...). Aşa cum, la ţară, românul se face frate cu codrul, la oraş el se înconjoară de cîini, pe care îi asociază cu o mitologie tandră: cînd, de pildă, vrea să evoce belşugul, românul vorbeşte de "cîini cu covrigi în coadă". Cînd vrea să înfiereze dezordinea unei comunităţi, vorbeşte despre "sat fără cîini". Cîinele are deci, preponderent, conotaţii pozitive: te trimite cu gîndul la prietenie, la fidelitate, la bunăstare, la protecţie şi la Brigitte Bardot. Dumnezeu însuşi a avut, cîndva, nevoie de un ordin călugăresc care să-L reprezinte pe pămînt cu umilitatea şi rigoarea cîinilor: dominicanii, "cîinii Domnului"".
Citiţi textul lui Andrei Pleşu, "Câinii şi oamenii", pe adevarul.ro.
