Dumitru Mociorniţă, copilul sărman care a fabricat bocanci pentru Armata Română
A fost unul dintre cei mai mari industriaşi români! Dumitru Mociorniţă, un ţăran sărac din Băicoi (Prahova), a ridicat un imperiu în industria pielăriei. El a lucrat iniţial pentru Armata Română, apoi, după Primul Război Mondial, s-a extins rapid. Afacerea sa a fost curmată de venirea la putere a comuniştilor.
Perioada de după Primul Război Mondial a fost înfloritoare pentru economia României. Astfel, în 1930, existau 283.081 de întreprinderi, aproape jumătate dintre ele fiind deţinute de o singură persoană. Marii industriaşi ai României s-au remarcat prin profesionalism şi viziune. În acest fel s-a ridicat şi Dumitru Mociorniţă, a cărui poveste este fascinantă, scrie “Weekend Adevărul”.
Viitorul magnat s-a născut pe 5 august 1885 în comuna prahoveană Ţintea - Băicoi, într-o familie simplă. La sfârşitul secolului XIX, doar 22% dintre români ştiau să scrie şi să citească.
Performanţele şcolare ale lui Dumitru i-au atras atenţia lui Ion I.C. Brătianu, care i-a oferit o bursă la Şcoala Superioară de Comerţ din Bucureşti. După ce a absolvit, Mociorniţă a primit a doua bursă, la École Supérieure de Commerce de Paris. Pe durata studiilor, a făcut practică în fabricile textile din Franţa, în industria constructoare de maşini din Anglia, dar şi în cea chimică din Germania.
Tânărul absolvent s-a angajat la Tăbăcăria lui Nicola Prodanof. Aici, Mociorniţă avea să lucreze cu viitorul său socru, Grigore Alexandrescu, dar mai ales avea să se afirme: la doar 24 de ani ajunge unul dintre oamenii de bază ai companiei. În 1916, România intră în Primul Război Mondial şi tânărul e luat în armată. Faptele sale de arme îi aduc onoruri şi medalii. Pe front i-a încolţit ideea să facă bocanci pentru soldaţi şi şei pentru cai. El profită de ajutorul pe care statul îl acorda întreprinzătorilor şi împrumută 30 de milioane de lei. Ajutat şi de socrul său, cumpără două hectare de teren pe strada Apele Minerale (azi Ion Minulescu), la marginea Bucureştiului de-atunci. Acolo, în 1925, îşi ridică fa-brica de încălţăminte. Ast--fel, înscrie la Registrul Comerţului „Fabrica de Pielărie şi Încălţăminte D. Mociorniţă“.
Afacerea mergea strună şi fabrica lui devenise cel mai important producător de încălţăminte din România, iar reclamele interbelice o confirmă: „Toată încălţămintea e cusută solid cu maşinile americane Good Year. Talpa e impermeabilă, higienică, nu arde piciorul, nu pătează ciorapul!“. Omul de afaceri reinvestea constant. Compania deţinea magazine în Capitală şi în mai multe oraşe. Investiţia în terenuri şi extinderea au durat până în 1938, iar un an mai târziu începe cel de-al Doilea Război Mondial. Mociorniţă e acum furnizorul echipamentelor pentru armată.
Industriaşul n-a investit în lux, ci în spitale. Ridicarea Maternităţii Bucur a fost posibilă doar prin donaţia lui Mociorniţă. Tot el a făcut posibilă întreţinerea Spitalului Clinic de dermato-venerologie „Scarlat Longhin“. O altă donaţie importantă făcută de Mociorniţă în domeniul medical a fost către prima instituţie medicală pentru tuberculoşi din Bucureşti, Spitalul Filaret, astăzi Institutul de Pneumoftiziologie „Marius Nasta“.
În 1942, compania avea 1.000 de muncitori şi era evaluată la 370 de miliarde de lei. Se spune că omul de afaceri îşi dorea să cucerească piaţa de pielărie din estul Europei, însă proiectul a devenit irealizabil odată cu venirea la putere a comuniştilor. Din cei cinci copii pe care i-a avut cu soţia sa, Margareta Alexandrescu, cel mai înclinat către afaceri s-a dovedit a fi Ionel. Avocat, el a fost mâna dreaptă a tatălui său, care l-a numit directorul fabricii.
Venirea comuniştilor îl face însă pe „regele pantofilor“ să-şi piardă tronul. Din 1945, frâiele sunt preluate de către un colonel înscăunat de sovietici. În acel moment, fabrica de încălţăminte număra peste 1.500 de angajaţi şi avea un capital de aproape un miliard de lei. Din 1947, averea familiei începe să fie confiscată pe rând: case, maşini, bunuri. Ionel Mociorniţă este arestat pe 10 mai 1948, iar o lună mai târziu întreaga avere este naţionalizată. În timp ce fiul e la Jilava şi la Poarta Albă, Dumitru Mociorniţă se chinuia cu boala şi sărăcia, motiv pentru care comuniştii i-au amânat arestarea. Bătrânul industriaş moare în septembrie 1953 şi e înmormântat la Cimitirul Bellu. El a fost condus pe ultimul drum de câteva zeci de persoane, foşti angajaţi şi localnici din satul natal.
Marie - Rose Mociorniţă, femeie de afaceri
Ionel Mociorniţă a fost eliberat din închisorile comuniste după şapte ani, iar în 1973 a emigrat în Canada împreună cu soţia sa, Rosetta, pictoriţă de icoane, şi fiica Marie-Rose, cea care şi azi încearcă să recupereze patrimoniul familiei sale. Nepoata lui Dumitru Mociorniţă este în prezent o femeie de afaceri de succes. Ea îşi aminteşte cum, după ieşirea din închisoare, tatăl ei o ducea la Năvodari, unde a lucrat la Canalul Dunăre - Marea Neagră. „Îmi povestea că unii dintre colegi nu aveau dinţi. Le mestecau ei mâncarea ca să poată să-i hrănească. Au mâncat sfeclă şi morcovi plini de viermi “, spunea Marie-Rose Mociorniţă, acum câţiva ani, într-un interviu pentru „Averea“.
