Pasajul Macca-Villacrosse, bijuteria uitată de pe Calea Victoriei
Poate că mulți bucureșteni își amintesc, mai degrabă, numele de Pasajul Bijuteria, din vremea comuniștilor. Dar, după 1990, el a revenit la vechiul nume, Macca-Villacrosse sau - și mai scurt – Pasajul Villacrosse. De aproape 120 de ani, fiind inaugurat la 1891, pasajul cu sticlă gălbuie în plafon face parte din zestrea istorică a Căii Victoriei. Doar că azi, foarte puțini mai știu, de fapt, ce înseamnă acest loc, iar bijuteria arhitectonică de altădată, nerenovată de peste cinci decenii, își pierde treptat lumina de altădată.
Aflat în inima Capitalei și asigurând legătura dintre Băncii Naționale a României și una dintre cele mai vechi și mai importante căi de acces ale Bucureștiului, Pasajul Macca-Vilacrosse oferă trecătorului o imagine desprinsă din atmosfera pariziană a faimoasei „belle epoque”, acea perioadă de aproape patru decenii, până la Marele Război izbucnit în 1914, când Europa a cunoscut o mare dezvoltare și o relativă liniște netulburată de obișnuitele conflicte între marile puteri, ce prindeau la mijloc – inclusiv ca monedă de schimb - și micile națiuni și state ce încercau să-și croiască o identitate. Învăluit în lumină gălbuie și intimă, acest ansamblu, unde azi ești îmbiat cu o cafea turcească și o narghilea egipteană, poartă istorii care leagă o diversitate de personaje. Pasajul, așa cum îl cunoaștem azi acoperit cu sticlă și în formă de potcoavă alungită, a fost proiectat de arhitectul Felix Xenopol, fratele marelui istoric AD Xenopol. Acesta a fost terminat în 1891 și are două ramuri ce pornesc din Calea Victoriei și se unesc înainte de ieșirea în strada Eugen Carada. Ramura dinspre strada Lipscani a fost numit Pasajul Villacrosse, în amintirea arhitectului catalan român, Xavier Villacrosse care fusese arhitect șef al Capitalei în anii 1840 – 1850 și lucrase inclusiv la transformarea Casei Golescu în reședință domnească, iar cel de al doilea, Pasajul Macca, după numele lui Mihalache Macca, cumnatul lui Xenopol, constructorului pasajului.
Pasajul, ridicat pe locul fostului Han Cîmpineanu
Totuși povestea acestui ansamblu începe cu 100 de ani mai devreme cu un han. Pe locul actualului pasaj, cu vedere la Podul Mogoșoaiei – cum era numită în epocă respectivă Calea Victoriei și vis-à-vis de Casa Meitani, pe locul căreia avea să se înalțe Prefectura Poliției pe care o vedem și azi, se găsea Hanul Câmpineanu, unul dedicat mușteriilor înstăriți, imobil moștenit de la părinți de revoluționarul pașoptist Ion Câmpineanu. Acesta, boier cu vederi liberale şi membru fondator al Societăţii Filarmonice, dorea să transforme hanul într-un edificiu de însemnătate națională – un “palat Filarmonic”, un fel de Ateneu: cu bibliotecă, săli de conferinţe şi o sală de teatru care ar fi trebuit să fie primul sediu al Teatrului Naţional. Planurile sale au fost zădărnicite de Consulul Rusiei, cea care după înfrângerea împăratului Napoleon din 1812, devenise putere protectoare a celor două Principate Române ce se găseau încă sub suzeranitate otomană. Pentru a înșela vigilența rușilor s-a încercat o vânzare printr-o pseudolicitație între anii 1832-1836 către frații Serafim – Petrache (Petros) și Ioan, doi aromâni care făceau parte din Societatea Filarmonică pe care o conducea Câmpineanu. Petros se remarcase prin faptul că fusese dragoman (translator) pe lângă împăratul Napoleon în campania din Rusia 1812, iar Ioan era un cunoscut doctor. Prin această vânzare se dorea înființarea Teatrului Național în clădirea hanului și trecerea sub patronajul Societății Filarmonice. Însă rușii în frunte cu baronul Ruckmann au fost total împotriva ideii și mai ales împotriva lui Ion Câmpineanu și a Societății pe care o conducea. De altfel la stăruințele țarului, organizația s-a autodizolvat. Teatrul Naţional va fi construit în cele din urmă 15 ani mai târziu, după numeroase intervenţii la Vodă, tot sub ocupaţia rusă, tot în locul unui han, Hanul Filaret, şi tot pe Podul Mogoşoaiei.
Forma finală a pasajului a fost inaugurată în 1891
Conform politeia.org.ro, în 1838 hanul suferă avarii serioase după ce un cutremur puternic a lovit Bucureștiul, iar în 1846, după moartea dragomanului Petros Serafim, soția acestuia împarte hanul celor două fiice: una căsătorită cu arhitectul Xavier Villacrosse și alta cu blănarul de lux Mihalache Macca. Renumele lui Villacrosse va atrage spre Hanul Câmpineanului (devenit în timpul epidemiei de holeră din 1848 Hanul Villacrosse) o clientelă selectă și cosmopolită. Era epoca în care hanul de lux se transforma în hotel, operaţie extrem de costisitoare. Când nu au mai ajuns banii împrumutaţi de la zarafi, Villacrosse s-a asociat cu un anticar slovac, I. Wilczek, care a reuşit în 1854 să preia hotelul, pe care l-a rebotezat Stadt Pesth.
Un an mai târziu, arhitectul Villacrosse murea sărac şi de “inimă rea” în casa lui din dosul Grădinii Cişmigiu, astăzi colţul răsăritean făcut de strada Spiru Haret cu strada Ştirbei Vodă. Pe de altă parte, Wilczek, inspirat, a construit în cafeneaua hotelului o scenă, pe care se produceau seară de seară dansatoare de can-can şi cupletiste. În plus, în fiecare sâmbătă aveau loc vestitele “baluri de societate”, organizate într-o sală lungă şi joasă, amenajată aproximativ la întretăierea celor două pasaje (Macca şi Villacrosse). Poate ar trebui știut și faptul că la etaj a funcționat un templu masonic. Uşa Templului, precum şi decoraţiile simbolice încă există. De asemenea, la sfârșitul veacului al XIX-lea, în 1886, regele Oscar al II-lea al Suediei și Norvegiei, în calitatea sa de Mare Maestru al Marii Loji suedeze, a făcut o vizită acestui templu de care mulți – inclusiv actuali masoni – nu-și mai amintesc. Distracţiile au durat vreo trei decenii, foarte profitabile pentru Wilczek şi urmaşii lui. Cum rezultă din presa vremii, între anii 1882-1887 s-au întreprins lucrări de anvergură conform planurilor arhitectului Felix Xenopol, fratele marelui istoric şi cu studii de specialitate la Berlin și s-au construit pasajele Villacrosse şi Macca, în formă de potcoavă, cu o ieşire în actuala stradă Eugeniu Carada, numită Pasajul Băncii. Lucrarea a fost inaugurată, în forma ce a rezistat până astăzi, în 1891.
În vremea comuniștilor, fusese rebotezat Pasajul Bijuteria
Asemănarea cu “pasajele” din Paris şi din Milano este izbitoare, diferă numai proporţiile, impactul comercial fiind la fel de puternic. Pasajul avea menirea de a lega Banca Națională de cea mai intens circulată arteră comercială din acea vreme. În același timp pasajul avea la parter locuri pentru mici magazine. Pasajul a fost acoperit cu sticlă gălbuie, dând un aer de intimitate și confort, Pasajul mai avea și un rol pragmatic, de a evita aglomerația dintre cele două artere comerciale importante ale Bucureștilor: Calea Victoriei și Strada Lipscani. Numărul mare de prăvălii, majoritatea cafenele şi magazine de bijuterii, a făcut din aceste locuri, mai ales după acoperirea lor cu sticlă, prin 1891, când a avut loc inaugurarea oficială, o veritabilă, însă costisitoare, inimă a Bucureştilor.
După 1950, în bătrânele prăvălii din Pasajul Bijuteria, cum s-au numit în anii ruso-comunişti pasajele înfrăţite, au fost expuse lucruri de Consignaţie, cam până în anul 1979, când întregul complex a fost supus renovării. După 1989, pasajul și-a reluat numele inițial de Macca-Villacrosse si a fost redat vechilor proprietari. Pasajul nu a mai fost renovat și în locul micilor magazine s-au instalat, printre altele, diferite restaurante cu specific arab și chinezesc, o bijuterie de lux, un amanet si un magazin numismatic. Pentru mulți, inclusiv artiști, terasele din pasaj au fost locuri preferate, de-a lungul anilor, pentru întâlniri la un pahar de bere și de vorbă. Dar, treptat, pasajul, tot mai gărbovit de trecerea anilor și neîngrijire, arată, de la an la an, ca o bijuterie ce se afundă tot mai mult în noroi. Cineva ar trebui, din nou, să o scoată de acolo și să o curețe, redându-i strălucirea meritată.
