Serial Click! Biserica Domnească, cea mai veche din Bucureşti
Cu toţii trecem aproape zilnic prin Bucureşti pe lângă clădiri şi locuri cărora aproape că nu le mai dăm importanţă. Existenţa lor a intrat, deja, în rutina ochiului nostru. Click vă propune un serial în care să readucem în memorie acele repere ale Capitalei ce pot fi considerate ca „cele mai vechi” din urbea de pe malul Dâmboviţei. Primul dintre ele este cea mai veche biserică din Bucureşti, Biserica Domnească de lângă Curtea Veche, cunoscută şi ca Sf. Anton, ce veghează de peste 450 de ani fosta reşedinţă a domnilor munteni.
Câţi nu am ajuns în zona denumită generic Centru Vechi, pătrunzând în acel mic labirint de străduţe din alte vremuri dinspre Splaiul Independenţei, lăsând în dreapta clădirea Hanului lui Manuc. În faţa ochilor se arată, zveltă şi îngrijită – rod al mai multor restaurări, dintre care ultima în 2009, Biserica Domnească, cunoscută şi ca Sf. Anton, purtând Hramul Bunei Vestiri. Dincolo de poveştile ce însoţesc „rivala” ei în ale vechimii, Biserica Bucur - ctitorie, zice-se, a ciobanului Bucur, legendarul întemeietor al oraşului Bucureşti – documentele clare, verificabile sunt în favoarea întâietăţii Bisericii Domneşti de la Curtea Veche. A fost înălţată de domnitorul Ţării Româneşti, Mircea Ciobanul – nepot al lui Vlad Dracul şi soţ al aprigei Doamne Chiajna, nepoata lui Ştefan cel Mare – în cea de-a doua domnie a lui, între 1558-1559. N-a apucat s-o vadă terminată în totalitate, sarcină pe care o va duce la capăt urmaşul său, Petru cel Tânăr. Însă cel care a domnit peste Valahia în trei rânduri a fost îngropat chiar în biserica pe care a ctitorit-o, aşa că 1559 e considerat anul de la care socotim vechimea lăcaşului ortodox.
Ea a fost construită, de fapt, pe locul unei biserici mult mai vechi, de lemn, ridicată de însuşi Mircea cel Bătrân, străbunicul, de altfel, al lui Mircea Ciobanul. Poate de aceea şi planul bisericii seamănă atât de mult cu faimoasa ctitorie a lui Mircea de la Cozia. Timp de aproape 300 de ani, biserica, aflată aşa de aproape de Curtea Domnească, a servit şi ca loc de „ungere cu mir” întru domnie, de încoronare, a conducătorilor Ţării Româneşti, până spre mijlocul secolului al 19-lea, tradiţia stopându-se odată cu Gheorghe Bibescu.
Multe evenimente a văzut Biserica Domnească în cei peste 450 de ani de existenţă. De la năvălirile oştilor lui Sinan-Paşa, în vremea lui Mihai Viteazul, când turcii au trecut prin foc şi sabie oraşul, până la zilele mai bune de sub Vodă Şerban Cantacuzino care i-a şi făcut, la 1715, o pisanie nouă, în locul celei dispărute, una ce poate fi văzută şi azi deasupra intrării în biserică. A trecut prin mari incendii, prin grozăviile războaielor, a văzut chipurile voievozilor Tării Româneşti, speranţele lor când urcau în scaunul Domniei şi disperarea din ochii acestora atunci când vreun trimis de-al sultanului îi punea pe umăr năframa neagră, rostind doar: „Mazîl”, ce însemna nu doar pierderea domniei, ci şi a vieţii. Poate că de azi înainte, când veţi avea ocazia să vedeţi ori chiar să intraţi în Biserica Domnească de la Curtea Veche, vă veţi aminti că priviţi şi vă privesc peste 450 de ani de istorie. Şi toate „umbrele mari” ale atâtor domnitori români ce au respirat, au zâmbit, s-au mâniat ori au disperat chiar acolo, în cea mai veche biserică din Bucureşti.
