Suntem între Nepal şi Tanzania
Pentru jurnalişti, intrarea pe stadioane e mai grea decât pentru fani. Dacă în tribune rămân la fiecare meci câteva mii de bilete nevândute, la masa presei sunt mai mulţi ziarişti pe loc ca la admiterea la facultate.
Cum intră un reprezentant mass-media la meci aici? În primul rând, îţi trebuie acreditare, care îţi permite să te învârţi pe lângă stadion şi să intri la centrul de presă.
Dar ai nevoie şi de bilet. Tichetele nu sunt nominale şi sunt repartizate la centrul de presă. Dacă cererea depăşeşte capacitatea mesei presei, lucru care se întâmplă în 90% din cazuri, intră în vigoare mai multe criterii de selecţie a jurnaliştilor.
Primii care primesc bilete sunt cei care reprezintă ţările ce joacă meciul, apoi cei din ţara gazdă, apoi cei din ţările calificate şi ultimii, printre care şi românii, cei ale căror naţionale nu au venit la CM.
După ce primesc biletele jurnaliştii din primele trei categorii, începe haosul. Mai sunt 20 de bilete la 100 de cereri. Acum nu mai există nici un criteriu, totul e aleatoriu şi se decide în funcţie de preferinţele geografice ale unui reprezentant FIFA.
România are tot atâtea şanse cât Tanzania, Nepal şi Bangladesh să primească bilet, deşi nu văd ce vină am eu că Mutu s-a ocupat cu altceva în loc să califice naţionala.
Îi spun "Dumnezeului biletelor" că aş vrea să văd peste patru ani, dacă Franţa nu se va califica, cum vor fi trataţi cei de la L'Equipe. Se apelează la cele mai patetice motive pentru a primi un bilet.
Un ziarist suedez, şi el bombănindu-l pe Ibrahimovici, a "cerşit" un tichet la Argentina - Coreea de Sud invocând că Nigeria, adversara celor două din grupă, are un antrenor suedez! Încerc să fac şi eu o legătură, dar nu găsesc niciun fotbalist care să aibă o prietenă româncă.
Finalul e ca la piaţă. Nu se mai poate împărţi nimic, cei rapizi şi mai înalţi reuşesc să smulgă un bilet din mâna care se ridică din grămada de rugby, micuţilor chinezi le vine să plângă de ciudă, dar meciul poate să înceapă.
