Se împlinesc 40 de ani de la 10-le Nadiei. Povestea minunii de la Montreal
Au trecut patru decenii de la momentul în care Nadia Comăneci a obţinut prima notă de 10 din istoria olimpică a gimnasticii, la Jocurile Olimpice de la Montreal, în Canada.
Minunea s-a petrecut în concursul pe echipe, la 18 iulie 1976. Fetele noastre concurau la paralele, iar Nadia şi-a făcut exerciţiul ca la carte. Sala a răsplătit-o cu aplauze, iar tânăra Nadia Comăneci s-a retras lângă antrenorii şi colegele ei, în aşteptarea notei.
În cele din urmă, pe tabela electronică a apărut 1.00, spre uluiala tuturor. Antrenorul Béla Károlyi s-a îndreptat spre juriu pentru a cere explicaţii. Unul dintre arbitrii i-a arătat lui Béla Károlyi cele 10 degete ale mâinilor, semn că totul a fost perfect.
"Doamnelor şi domnilor, pentru prima dată în istoria Jocurilor Olimpice, Nadia Comăneci a obţinut nota 10!", a fost anunţul făcut de crainicul sălii care a consemnat unul dintre cele mai importante momente din istoria olimpismului.
În cartea sa „Nadia”, Ioan Chirilă a descris cele 20 de secunde rămase antologice.
„Nadia s-a pregătit de atac. Pare încruntată. Şi-a ţuguiat buzele. (Un copil îmbufnat.) Atacul se produce pe neaşteptate. Bara, curăţată tot de Mariana, tresaltă. I se aud încheieturile. Duelul e aprig. Paralelele nu vor să cedeze. Un ochi atent le-ar putea surprinde vibraţiile aspre. Nadia ajunge în vârf. Echilibru perfect. Coboară rapid, într-o volută, evitând şocul cu paralelele, care par să pândească cea mai mică deviere, pentru a frânge elanul cutezătoarei. Părul fetei arde vâlvătăi, scăpat din strânsoarea codiţei de cal. Marta priveşte cu admiraţie, ca şi cum nu ar fi în cauză, looping-urile acestui mic avion cu reacţie. Károlyi a şi parcurs mental tot exerciţiul. Aşteaptă, fără respiraţie, aterizarea. (Pentru că aterizarea e singura care mai poate ciunti acest exerciţiu de geometrie pură, cu intrări şi ieşiri din orbită calculate până în umbra secundelor.) Zbor final! Stop!! Urale!!! «Publicul simte, uneori, mai bine». Nadia e înfierbântată de efort. Pentru ultima oară în această seară obrajii ei sunt rumeni. Toate camerele TV o fixează. Viteza succedării planurilor e o dovadă a faptului că regizorul pare obsedat de prim-planul fetiţei. Nadia aşteaptă. Dorina îşi frânge mâinile, de nerăbdare. Mariana se întoarce cu spatele, de emoţie. Gabriela îşi presează tâmplele, ca şi cum ar fi cuprinsă de migrenă. «Şi deodată - cum avea să scrie mai târziu Karolyi - s-a prăbuşit Niagara peste sala Forum. Ultimul lucru pe care l-am văzut clar a fost apariţia notei pe tabela electronică, adică acel 1.00 - din lipsă de prevedere - care a făcut înconjurul lumii, exprimând, parcă, revolta omului împotriva tehnicii atotstăpânitoare. Apoi totul s-a transformat într-un tumult. Fotoreporterii n-au mai respectat consemnul şi au invadat sala. Vladislav Rastorski, antrenorul Ludmilei Turişceva, aplauda din fotoliul lui, cu jovialitatea sa de om incapabil de invidie. Nadia a ieşit, în sfârşit, din carapacea sa şi a ridicat braţele sus, oferind fotoreporterilor şi operatorilor cea mai adevărată imagine a victoriei»”.
