«Aplauzele înseamnă enorm pentru mine, ele îmi dau energie». Alexandru Arșinel, extrem de activ la 80 de ani
„Când au trecut 80 de ani? Mă apucă groaza când încerc să-mi trăiesc viața retrospectiv. Sunt atâtea amintiri...”, a spus în exclusivitate pentru Click! Alexandru Arșinel, directorul Teatrului de Revistă „Constantin Tănase” și unul dintre cei mai buni actori ai României. Pe 4 iunie este ziua lui, împlinește o vârstă rotundă, prilej de a se opri puțin din alergătura de zi cu zi și a se uita în urmă. Ne-a povestit de unde își trage energia, ce peripeții a trăit alături de Stela Popescu, dar și despre problemele de sănătate care acum îi cam dau de furcă.
Click!: Ați povestit în repetate rânduri că ați ajuns să faceți teatru dintr-o întâmplare. Iată că vă vedem pe scenă și acum, la 80 de ani.
Alexandru Arșinel: Într-adevăr, nu am intrat la Facultatea de Construcții din Iași și, ca să nu stau degeaba, să aduc bani acasă, am intrat în corpul de figuranți ai Operei Naţionale din Iaşi. Aşa a încolţit ideea că aş putea să nu mai învăţ atâta matematică şi să învăţ mai degrabă o poezie sau un monolog. Am început dintr-un interes, fără să bănuiesc că am înclinaţie. Din clipa în care am intrat în Institut am început să iubesc cu adevărat teatrul. M-am lipit de această meserie în aşa fel încât, uite, am ajuns la 80 de ani. Nu refuz, în continuare joc în mai multe spectacole, activez ca Director Artistic la Teatrul de Revistă Constantin Tănase, fiecare zi este plină și nu seamănă una cu alta.
Cum decurge o zi obișnuită din viața dumneavoastră?
Dimineaţa eu deschid uşa teatrului. De la 8 dimineața până la 12.30 – 13.00 sunt aici. Acte, telefoane, planuri, intervenții... sunt multe de făcut. M-am retras din funcţia de manager pentru că am simţit că au început să fie unele lucruri care mă obosesc. Funcția a preluat-o Vasile Moraru, un om extrem de gospodar. După teatru mă duc acasă, iau masa cu soţia mea şi stăm la poveşti până se apropie ora 18.00, când mă urc în maşină și mă întorc la teatru să joc. Am spectacol cam de 2-3 ori pe săptămână. Mai dau o fugă pe la copii şi nepoţi, care sunt aici în București, îmi mai dă cineva un telefon că vrea să mă vadă, sa dau un interviu, să înregistrez o melodie, mai fac repetiții... fiecare zi e plină.
Cât repetați pentru un rol?
Pot să intru într-un spectacol și de azi pe mâine, și de azi peste 3 luni. Repet non stop, şi acasă, şi la volan, şi în autobuz. Dacă plec undeva, am mai multe texte lângă mine. Mintea e tot timpul în funcţiune, nu-i dau timp de odihnă prea mult. Cum țin minte atâtea texte? E vorba de exercițiu. Mai uit şi eu, dar încă merge.
Mai aveți, după atâta timp, emoții când urcați pe scenă?
Ooo, Doamne! Din ce în ce mai mult! Poate și din cauza vârstei. Uneori mi se întâmplă să intru în scenă şi simt că am un lapsus. Face parte din viaţa noastră. Îl depăşesc, dar cu o încărcătură emoţională foarte mare. Mai fac o glumă cu cei din orchestră... publicul te acceptă, zice că aşa e scenariul. Între timp, ori îmi aduc aminte, ori improvizez, ori suflă sufleorul. Câteodată se aude când suflă, dar eu am şi stilul ăsta: „zi mă mai tare că n-aud!” (n.r. râde).
Aveți vreun ritual înainte de spectacol, pentru a vă calma emoțiile?
De câţiva ani, îmi face plăcere să vin mai devreme, chiar dacă nu intru de la început. Mă duc undeva într-un colţ al scenei, pe un fotoliu şi îmi place să stau să ascult vorbele de pe scenă... Asta îmi dă o linişte. Nu am superstiţii. Nici nu caut să am, că dacă mi se întâmplă ceva, mă leg de ele. Singurul lucru: dacă văd o biserică, nu îmi fac doar cruce, îmi spun în gând şi „Tatăl Nostru”. Mă linişteşte în ceea ce priveşte relaţia cu Dumnezeu. Pentru că îi şi cer, îi cer mereu să-mi ajute familia. Şi cred că odată şi odată mă aude. M-a auzit de multe ori, dar vreau să mă audă cu mai multă atenţie.
Ce îi cereți?
Vă închipuiţi ce-i cer. Îi cer pentru soţia mea.
Știm că e de trei ani paralizată, la pat. Cum se mai simte?
Problemele de sănătate au apărut de când a căzut în cap, acum 3 ani şi jumătate. A fost la serbarea lui Rares, nepoțelul. Când a coborât pe scări, i s-a agăţat tocul şi a căzut în cap. A fost operată, dar a rămas paralizată toată, exceptând mâna dreaptă şi capul. Acum e o femeie în permanenţă lângă ea, care o ajută, găteşte, face curăţenie. Soţia mea e un om deosebit, un partener de viaţă extraordinar, care nu mi-a pus frâne şi m-a lăsat să-mi fac meseria.
Ca dovadă că și actorii de comedie au, în viața de zi cu zi, problemele lor, au zile bune sau mai puțin bune. Cu toate acestea nu lăsați să se vadă, urcați pe scenă cu zâmbetul pe buze și îi faceți pe alții să râdă. E epuizant?
De fiecare dată îi păcăleşti pe cei din jur, nu arăţi că îţi vine să plângi uneori, şi atunci sigur că acumulezi nişte reziduri sufleteşti în tine. Ai nevoie de o supapă. Supapa mea e publicul. Aplauzele, faptul că râd, că reacţionează la ceea ce fac. Energia pozitivă pe care o transmit mi se întoarce, astfel, înzecit. Aplauzele mă încarcă. Eu sunt ca o baterie care atunci când se descarcă are nevoie de aplauze pentru a se încărca. Înseamnă enorm pentru mine. Buni şi banii, dar aplauzele compensează orice.
Ce altceva vă mai face fericit?
Sunt fericit ori de câte ori văd că cei din jur sunt fericiţi. Sunt fericit dacă văd că publicul aplaudă. Sunt fericit dacă într-o zi nu mă doare spatele. Sunt fericit dacă primesc un semn de la cineva drag şi-mi spune că se gândeşte la mine. Sunt fericit dacă o văd pe soţia mea zâmbind. Sunt fericit dacă prind seara un film bun care să-mi facă plăcere să-l văd. Şi sunt fericit când îmi place mâncarea pe care mi-o dă femeia care are grijă de soţie, când nu e la fel ca în toată săptămâna.
Cu sănătatea cum mai sunteți?
Foarte rar mă mai întreb cum sunt. Faptul că am această supărare de acasă mă face uneori să uit de mine cu săptămânile. Dacă nu mă gândesc la problemele de sănătate, e bine. Dacă mă gândesc, încep să fac tensiune. Mai merg la doctor cu unele probleme de tensiune, rinichiul văd că funcţionează, dar cu picioarele sunt nasol. Îmi place cuvântul ăsta extraordinar, de la o glumă, apropo de inundaţiile astea: papagalul Coco îl sună pe dinozaurul Dinu. „Alo, Dinu...”; „Da, Coco”. „Auzi, pe tine te-a sunat unu’ Noe?”; „Nu”. „Nasol” (n.r. râde). Da, masa musculară mă supără, nu prea mai am muşchi la picioare, nu mă mai ţin picioarele. Iau foarte multe medicamente, în jur de 20 de pastile pe zi: dimineaţa când mă trezesc, la 10, la 14, la 20 şi seara înainte de culcare. Le-am învăţat pe de rost, le ţin în cutii din astea pentru fiecare oră. (n.r. tocmai a golit o cutiuță cu câteva pastile în timp ce ne povestește)
Aveți și restricții alimentare?
Am, nu mănânc o serie de lucruri, sau doar ciugulesc. Dar nici nu-mi mai e poftă de ele. De fiecare dată când îmi fac analizele mă gândesc cu recunoştinţă dumnezeiască la echipa de medici de la Cluj care m-a operat, n-am să pot să uit vreodată că le datorez viaţa.
Ați jucat 40 de ani alături de Stela Popescu. Cum vă simțiți acum fără ea?
Îmi e dor de ea tot timpul. Cel mai mult îmi lipseşte să-i dau telefon să întreb ce face, în ce jucăm, unde ne mai ducem, cine a mai sunat, dacă avem timp să plecăm undeva. Tot timpul aveam o legătură constructivă. Era extrem de savuroasă, de optimistă... Eu mă mai plângeam, dar ea nu-mi permitea să cedez. Tot timpul mă încărca pozitiv, Stela nu era o plângăcioasă, Stela nu se plângea de nimic, ei nu-i lipsea nimic niciodată, nu cerea ajutorul cu nimic, nici în scenă. Începuseră să-i cedeze picioarele, dar nu se plângea, mai mult mă plângeam eu.
Aveți vreo amintire mai deosebită legată de Stela?
Ţin minte acum 6 ani mergeam la Tulcea cu un spectacol. Eu la volan, Stela în dreapta și o colegă în spate. Pe un drum din ăsta gol întâlnesc un microbuz pe care dau să-l depăşesc, 5 km în faţă se vedea şoseaua liberă. De fapt, șoseaua cobora brusc şi la 10 metri în faţa mea, cu 80-90 km la oră, a apărut un alt microbuz. Într-o fracţiune de secundă am tras stânga, unde era un şanţ de vreun metru şi jumătate adâncime şi 2 metri lăţime. Mi-a aruncat maşina peste un mal de pământ şi m-a lăsat cu roțile pe o mirişte, fără să se întâmple nimic. Nimeni n-a scos un sunet. Eu am băgat într-a întâia şi am plecat mai departe. Stela a spus cândva „nu se moare cu Arşinel în maşină”. Cred că cineva acolo sus mă iubeşte. Dar şi eu îl iubesc. Sunt optimist. Trebuie să fii bun.
Vă considerați un om bun?
Da, chiar cred că sunt un om bun. Bunătatea e probabil adezivul cu care ne lipim de public. El se prinde imediat, nu poți să-l păcălești. Trebuie să fii om și în viața de zi cu zi. Asta înseamnă să-l ajuţi pe cel care-ţi dă o palmă, să nu fii invidios, să nu-i spui unui om că e drăguţ, iar când întorci spatele să-l înjuri, ceea ce se întâmplă de foarte multe ori. Am trăit suficient cât să îmi dau seama că n-aş fi putut să rezist atâţia ani dacă n-aş fi avut acea parte pozitivă în mine.
Planuri de viitor? Cum petreceți de ziua dumneavoastră?
Vreau să lucrez pentru teatrul ăsta şi după 80 de ani. Iar de ziua mea, încă nu știu. Vom avea un spectacol aniversar pe 6 iunie, cu invitați, dar mai mult nu știu. Va fi surpriză.
Cabina Stelei Popescu, neschimbată
Cabina Stelei Popescu de la Teatrul „Constantin Tănase” a rămas neatinsă de când marea actriță a dispărut dintre noi. Iar florile proaspete nu lipsesc în nicio zi. Deși a primit propuneri de a organiza o licitație cu lucrurile ei, Alexandru Arșinel a refuzat cu îndârjire. „Nu am ajuns acum să-i vindem lucrurile”, ar fi spus. A refuzat, totuși, să ne prezinte cabina. Încă îi e greu să o vadă goală.
Citește și:
Alexandru Arşinel a avut cel mai negru an din viaţă
Alexandru Arşinel a plâns că soţia nu a putut veni la «Nunta de Aur»
