Dragă Dan Diaconescu,
Știu că nu ești puritatea întruchipată, cum în afara Proniei nimeni nu este, dar o victimă a ”ismului” prezidențial, a politicii sale dosariale și șanta…juste, ești! Eu, unul, pentru ce mi-a făcut personal nu-l uit și cred că, la fel ca tine, îl pomenesc ades în rugăciunile mele către Domnul. Cum și de ce, e treaba mea cu Cerul. În nici un caz, cu nenorocirea asta de neom, întruchipare a Canaliei Universale. Ceva mai rău pe lumea asta, cum e arătarea asta calvită, eu nu cunosc… Iar mie, om care nu știa să urască, mangafaua mi-a sculat și acest dar. Îl urăsc cu un dispreț closetar… ca pe o privată plină-ochi din curu curții… Care pute și când nu pute…
Ce mai faci tu, Dane? Te-am văzut pe micile ecrane de cum ai fost eliberat. Ești mai durduliu, dar mai ai destule kile ca să atingi maxima sau să chiar fii așa. Ești mai liniștit, mai senin. Chiar, mă-ntreb cum de se poate ca din mizeria aia umană care e pușcăria mioritică, unii oameni se pot însenina ca tine? Chestie de…. autoapărare, de instinct. De metabolism, domnule! E ca și cum i-ai trage-o unei babe știrbe plină de piei ridate și ai zice că e Pamela Anderson. Bravo, Dane! Ai reușit și de data asta să te descurci. Ca orice oltean! Unde nu ai fost tu prea oltean e acolo la povestea aia cu șantajul. Pe care eu sunt în stare să bag mâna-n foc că l-au comis alții în numele și fără știrea ta, dar… Era cazul să fii pus cu botul pe labe. Prea le spuneai pe șleau. Căci, o repet, OTV a fost televiziunea poporului. Așa o zici tu. Eu o adâncesc: a fost televiziunea masei (LOR!) de manevră, a pulimii române căreia eu îi zic euphemistic ”Duodene”. Iaca, niște corpi cavernoși… Săraci, pauperi. În limbaj marxist - lumpen-proletariatul. La care dl Pleșu chiar dacă se strâmba metafizic, tot trăgea cu coada ochiului. Căci era și acolo un puls, mai real, poate. Televiziunea ta a fost a unei lumi imunde, cum dincolo de aparențe e cam toată omenirea - cei educați știind doar să disimuleze mai bine - frizând anticultura, nicidecum non-cultura. Un manelism național care mirosea, duhnea precum realitatea. Fără odorizante, pieptănări, optimizări. România aia dureros, scârbos, vomitos de reală. Aici, la ineditul vieții dintr-o republică ”petrolideră și diamantiferă” - relevată bine în anii 40 și de Petre Pandrea - tu ai atins limite incredibile. Ai arătat uneori analiza precisă a buboaielor românești, chimia lor scârboasă, imaginea lor de nevăzut și nesuportat. Sper să nu te lași, Șoricelule!
