Dragă Horia Moculescu,

Vreau să spun că, în pofida senectuţii tale inestetice, murdărită de scandaluri mondene, pe care nu le provoci tu, îmbătrâneşti fără vârstă. Eşti adică, la fel de prolific, de talentat, că asta nu se pierde, de verde ca altădată.

Când în loc să te cerţi, să te mahalageşti, să te bălăcăreşti cu nişte ţaţe pe care tu le-ai inventat, scos din anonimat şi le-ai dat şi numele, ar trebui să compui, să-ţi încununezi opera finală.

Căci, tu măi Horică, nu eşti fitecine, un terchea-berchea vedetă de tabloid, să te ia oricine peste picior sau să te atace la morală. Tu eşti deja un compozitor român de pop, muzică uşoară, care - vor, nu vor derbedoaicele - se clasicizează.

E păcat să-ţi mozoleşti soclul de ruj ieftin, "cocotier" (adică, de cocotă), tu eşti om serios. Ce mi-a plăcut la tine, cu toate că nu ne-am iubit niciodată, e faptul că eşti un tip ofensiv, polemic, obositor la conversaţie, incomod la lupta verbală.

Ai vervă, melodie şi tupeu, adică te comporţi ca un bărbat. Cum să nu te fi iubit blonda suedeză Ulle, cu care ai primul copil, şi pe care când o vedeam cu tine te invidiau toţi hăndrălăii de pe plajă; ai făcut apoi din Ana Maria Moculescu o vedetă, şi ea ţi-a dăruit un băiat cu care a fugit în Germania; apoi au început belelele din care s-a născut Nidia, copil care, ca talent, îţi calcă pe urme.

Tu eşti o forţă, Horică, restul, o adiere de-a ta, vezi-ţi de drum!

Ai, totuşi, şi un defect. Major pentru mine: ţii cu Steaua!

George Stanca

Mâine, despre Anamaria Prodan