Dragă Iulian Canaf,

Ceea ce face el nu are nicio legătură cu tine. Ai avut noroc cu Loredana. Eu unul, nu mă aşteptam.

Deşi ea a fost mereu pusă la zid cu totul; a rezistat modelor nerămânând închistată în stilul clasic şi vetust al muzicii uşoare româneşti care, prin vrerea vremii, azi e perimat.

Tu eşti un atipic. Unora le stârneşti ilaritatea. Ageamii. Ignoranţi care-l vor descoperi abia mâine pe Bill Haley, de pildă; închistaţi la Dorina Drăghici, Gigi Marga şi Gică Petrescu. Jos pălăria, în faţa lor!, dar muzica a evoluat, gustul public aşijderea.

Am constatat indignat că Brenciu râdea copios de tine. Da, căci niciunul dintre ei, cei care o comit cu vocea, nu ar putea să facă ceea ce ai făcut tu: să plece de pe trunchiul copacului, să zboare liber pe cer unde vor corzile lui vocale, să se dea peste cap, să sfideze fluturii şi aripile lor multicolore, apoi să revină exact de unde a plecat.

Tot respectul faţă de Loredana. Are simţ. Spirit modern. Are simţul clipei. Ţie nu-ţi mai trebuie multă şcoală. Îmi aminteşti de un Ţăndărică, 16 ani!, pe care mi l-a invederat Nancy Brandes.: "Nu mai are nevoie de studii muzicale, dacă le face se strică!"

Aşa a fost şi cu Gil Dobrică. Lasă, vocea lui extraordinară, apetitul, cultul, veneraţia pentru Otis şi Ray, soul şi rithm&blues, dar apariţia sa prin cluburile bucureştene din anii ‘70 a şocat. Exact ca tine: mişcare scenică atipică, de o logică... ilogică. Esteţii, puritanii, ignoranţii râdeau. Ca Brenciu. Care le are cu belcanto, opereta, opera, nu şi cu elementul improvizatoric de sorginte rock.

Nu e un defect. Dar nu e frumos să râzi de ceea ce nu pricepi. "Ca proasta-n târg", cum zice înţelept românul. Pentru mine, sincer, Vocea României s-a găsit: TU !

Sincer, încep să mă tem. Nu de tine. Nu de Boc. Ci de clasicismul gustului românesc al muzicii uşoare. De trepidaţiile şi ideologia gen Brenciu...

George Stanca, pamflet