Dragă Mioara Velicu,
În peregrinările mele pe la teatrele, ansamblurile de folclor mi-ai apărut nu o dată în cale. Nu mă ascund, ori se știe că îmi place dinamica muzicii moldovenești, horei moldovenești, mai ales. Așa că implicit te-am îndrăgit atât pe tine, cât și timbrul tău greu de confundat.
Apropierea ne-a făcut-o vechiul meu prieten Benone Sinulescu, cu care colaborasem alături de Irina Loghin și de Ileana Sărăroiu, la o lansare de-a unui disc ce-ți aparținea. Așa cum se știe, horele moldovenești au ceva grecesc în ele, cu un dinamism de nedescris și uneori sunt explozive. Nu mai este nevoie să dau exemplele clasice din interiorul folclorului românesc. Se cunosc, țin minte, că felul tău de a te prezenta, plină de umor, m-a cucerit din prima clipă. Ceea ce m-a uimit, m-a lăsat cu gura căscată însă, este un lucru pe care l-am aflat direct de la dumneata. Acela că ”aș fi bucuroasă dacă ați aminti de mine în articolele dumneavoastră. Nu a făcut-o nimeni, niciodată”.
Nu a făcut-o nimeni niciodată sau nu am făcut-o eu niciodată. Mai degrabă cred în prima variantă, dar cred că mai degrabă e vorba de o eroare de definiție. A scrie un material despre cineva înseamnă a da o știre, a da o povestire, întâmplare, a scrie un reportaj lung cu capitole și subcapitole, a scrie o carte la care din aceste forme literare vă gândiți? Și dacă aș sta să mai enumăr aș mai găsi.
Iată multe, destule colege, au publicat cărți cu coperți color, cu fotografii, cu discografii, cu partituri. Mă îndoiesc că n-ai fi în stare să faci și tu un atare lucru. Din unele se străvede chiar în plus și talentul la scris al unor surate ale tale. Tu oricum și oricât aș fi înțeles eu din ceea ce se întâmplă cu tine, cu biografia ta, ca un vechi amic nu numai al tău, dar și al soțului tău Nicolae Martinescu, fost campion mondial la lupte, dă-mi voie să-ți dăruiesc eu acest ”obiect scris” de care duceai lipsă.
La mulți ani!
