Dragă Moţu Pittiş,
Căci, deşi erai un promotor al noului, aveai destule cutume, erai un conservatorist. Una era tare: toţi cei care-ţi călcau casa trebuia să fumeze Carpaţi. Fără filtru. Nu Snagov, nu Kent! Dacă nu aveau le dădeai tu din rezervă, baxul preţios cu Carpaţi de Sf. Gheorghe.
Fumai, pe vremea când te frecventam, anii ‘72 - '89, cam trei-patru pachete din Carpaţii suscitaţi. Şi, să se mai întrebe cineva de ce te-ai dus aşa de tânăr, revoltător de tânăr.
Pentru că nu ai vrut să asculţi de nimeni, niciodată, poate spre ultimele zile, cele ale disperării. Aveai uneori intuiţii hazoase: când te recunoştea cineva dintre oamenii simpli, ştiai ce subiect abordează:"dom' Pittiş, vreau să vă întreb ceva", iar tu brusc erai pe fază:"Nu mă tund!". Apoi: pletele tale eterne, costumul de blugi, carpata-n gură, şi prin anii ‘70, ochelarii fără lentile şi scrumiera ţinută-n mână la plimbările pe stradă, când exclamai: "Păstraţi curăţenia oraşului!".
A, şi mai aveai o fixă de care nu te-ai lăsat deloc: pedepsele progresive, nu vorbesc cu tine - dar comunicai prin semne, culmea! - un minut, zece, o oră, o zi, o lună, un trimestru, un an. Noi n-am vorbit doi ani.
De fapt, şi din asta ne-am îndepărtat. Ţin minte că atunci când ne-am împăcat la o bere - culmea, nu la "sediu", la Car, ci la Gambrinus - nu prea mai aveam ce ne spune. Nu mai adaug capitolul din şi despre Revoluţie, acuza de laşitate, când unii eram arestaţi şi bătuţi în faţă la hotel Union! Da am fost, dar am fost acolo, eram bătut măr, semi-conştient şi speriat de moarte, de mă pişam pe mine.
Tu erai acasă. La tine. N-aveai dreptul să mă judeci. Ştiai asta de la Anda, care a fost lângă mine. Nu mă disculp, dar nici nu am lăsat povestea aşa, m-am confesat, peste un an la o emisiune TVR, la o oră de vârf.
Dar, să lăsăm ce ne-a despărţit Moţule! Când ai plecat Acolo, eram retras în Ardeal, te-am plâns ca pe un membru al familiei, deşi nu ne mai vorbeam decât de complezenţă. Ca şi acum, nu te plâng numai pe tine, ci şi tinereţea noastră, a "generaţiei rock". Cea care nu se mai întoarce niciodată.
Zboară dulce ca pasărea...
George Stanca
