Lia Bugnar a răbufnit și spune ce nu s-a văzut la Asia Express: "Din 4 ore de emisiune, eu și Maria am apărut fix 7 minute"
Emisiunea "Asia Express" (Antena 1) revine în atenție la nici o săptămână de la difuzarea finalei din data de 22 aprilie. Dar, de data aceasta, peripețiile din Filipine și detaliile de culise sunt povestite cu amărăciune de una dintre concurentele sezonului 3. Lia Bugnar scoate la iveală aspecte mai puțin știute despre show-ul care a înregistrat audiențe uriașe și declară, resemnată, că ea și partenera ei de concurs au fost mai mereu "tăiate la montaj" și difuzate extrem de puțin pe post.
Scandalul dintre CRBL și Oase nu este singurul legat de emisiunea "Asia Express". Entuziastă și nerăbdătoare, iată ce declara Lia Bugnar înainte să plece în aventura "Asia Express", filmată în Taiwan și Filipine. “Eu am o vârstă copleșitoare, mă ia amețeala când mă gândesc. Am 50 de ani. Teoretic, de acum încolo, mari suprize nu mă mai pot aștepta, de asta când a venit propunerea de a participa la acest reality-show mi s-a părut că nu am voie să refuz”. Însă așteptările au fost contrazise de realitate. Cel puțin asta spune acum Lia Bugnar, într-o postare amplă pe pagina ei de Facebook, pe care a scris-o cu amărăciune, cu ironie, cu nostalgie, dar și trimițând săgeți clare către producării show-ului de la Antena 1. Redăm, mai jos, textul integral, pe care Lia Bugnar l-a publicat marți, 28 aprilie, și pentru care a primit feedback până și de la Maia Morgenstern: "Bravo, da! Asta e bine, în sfârșit".
Ce dezvăluiri face Lia Bugnar despre "Asia Express"
- Am fost într-o emisiune de televiziune. Care v-ați uitat, știți despre ce vorbesc, care nu, aflați acum, dacă citiți postarea asta. Nu spun emisiunea, nu spun televiziunea, că nu fac deloc subiectul postării mele. Am fost cu prietena mea frizând suroria, Maria Buză. Și când zic surorie, mă refer la cei vreo 45 de ani de prietenie care ne leagă.
- Convenția shoului era una foarte simplă, trebuia să mergem în Asia, respectiv Filipine, în echipe de câte doi oameni și să trăim fără bani, fără cazare, ba să mai și hălăduim în lung și-n latul țării cu diverse "misiuni" care mai de care mai inspirate sau ne. Important era să ai de treabă și să te dai peste cap s-o faci, că în mai toate shourile de televiziune de genul asta.
- Partea care nu era, ca în toate shourile de televiziune, era partea cu oamenii la care noi apelam să ne ducă dintr-o parte în alta cu mășinile lor sau să ne primească să dormim în casele lor, să ne așeze la masa lor, să împartă cu noi cina, de multe ori foarte sărăcuță. Oamenii aia nu erau ca-n shourile de televiziune, erau oameni-oameni, netrucați, neplătiți (nici înainte, nici după întâlnirea cu noi), cu poveștile lor de viață muuuult mai interesante decât emisiunea noastră de televiziune, disperată după audiență, ca toate emisiunile de televiziune din lumea asta.
- Oamenii aia erau săraci, cuminți, respectuoși și darnici din nimicul lor. Tot timpul cât am alergat ca o găină fără cap prin Filipine, ca să fac o "misiune" sau alta, am avut senzația neplăcută că noi, "echipele", ne comportăm ca și cum țara aia e de mucava, o țară inventată ca decor pentru shoul nostru. Din când în când, în momentul în care în vria concursului încercam să ne urcăm frenetic/abuziv/milog/isteric în mașina vreunui filipinez și omul întorcea o privire grea și tristă spre noi spunând, de exemplu, nu pot să va duc, why? (pronunțat "uaaaaai????"), pentru că a murit tatăl meu și trebuie să cumpăr lucruri pentru înmormântare, poate în momente de genul asta reușeam pentru scurtă vreme să realizăm că nu ei sunt figurație în shoul nostru, ci noi suntem figurație în țara și viețile lor. După care o luăm din nou la trap. Cum am adânc înrădăcinată obsesia de a nu avea datorii niciodată, shoul ăsta a fost o corvoadă reală pentru mine, dat fiind că se baza doar pe cerut, fără să oferi nimic în schimb.
- Așa că, întotdeauna, cu fiecare om care ne-a dat chiar și cinci minute din viața lui de filipinez, am încercat să trăim câteva momente de comunicare adevărată. I-am ascultat când au vrut să ne vorbească, le-am povestit când ne-au întrebat, Maria i-a făcut să râdă și le-a cântat, și le-a dansat, eu le-am lăudat copiii sau le-am spus femeilor că sunt frumoase (lucru ușor de făcut, au cei mai frumoși copii și cele mai tinere femei din lume), le-am lăudat mâncărurile indiferent ce gust au avut.
- Și, pentru că altceva nu aveam să le dăm, invariabil le scriam pe o hârtiuță numele meu și al Mariei și linkul emisiunii "When the show will be on tv, you will see you and your beautiful wife helping us. Thank you so much! God bless you!". Oamenii luau hârtiuța aia de parcă era cine știe ce talisman prețios și o puneau "bine". Și, pentru că nu numai ei nu au apărut in emisiunea cu pricina, dar, de multe ori aproape că nici eu cu Maria nu am apărut, simt că le-am rămas încă o dată datoare.
- În ultima emisiune pe care am urmărit-o eu (după care la ultimele vreo 14 am renunțat să mă mai uit), din 4 ore, eu și Maria am fost exact 7 minute și 20 de secunde, cel mai lung calup fiind de 50 de secunde. Nu mă pricep la televiziune, nici nu-mi doresc să mă pricep (am revenit fără probleme la bunul meu obicei de a nu deschide televizorul sub nici un motiv vreodată) așa că presupun că realizatorii emisiunii au avut motivele lor să-și facă emisiunea așa cum și-au făcut-o, preponderent fără noi. Doar că întâmplările noastre acolo au existat și au fost ieșite din comun.
- Așa că, dintr-o acută nevoie de reparație, am să scriu aici pe măsură ce am să-mi amintesc, Asia mea așa cum am trăit-o eu și pe care nu am regăsit-o la televizor. Am să-i proiectez eu aici, pe ecranul laptopului, din amintirea mea, pe oamenii aia cumsecade care ne-au dat când le-am cerut, fără să pretindă nimic în schimb. După care puteți uita.
Citește și:
