Scrisorile lui Stanca: Dragă Ion şi Victor Becali,
E trutul, şi nu e singurul pe care orice fiinţă umană trebuie să-l achite: pierderea fiinţei care ţi-a dat viaţă. Mama. Se încheie practic un ciclu. Nu ştiu, parcă pierderea tatălui e mai suportabilă. Vorbesc în cunoştinţă de cauză. Poate, fiindcă mama te-a purtat la sine, te-a alăptat, te-a crescut, educat, a tremurat pentru viaţa ta.
Şi, Doamne, de câte ori aud în limba română, asta curată şi melodioasă, aud zic, pe câte unul care la orice aserţiune îndoielnică, exclamă, josnic expresia „să moară mama!".
Sigur jurământul ăsta cretin şi decepit aparţine, parcă, unui alt popor, altei etnii. Dar, aşa cum am luat noi românii boala manelelor de la ei, tot aşa am ajuns şi cu expresia asta cumplită. Oricum, e înspăimântător.
Căci, iată, vine momentul acesta dureros. Şi unic precum a fost naşterea ta: a murit mama! Şi, dacă moartea mamei altuia pare doar o ştire dureroasă, moartea mamei tale este o tragedie iremediabilă.
A murit mama MEA! Şi, vă spun, fiindcă am trecut prin asta, durerea mare de acum doar pare a fi mare. Căci, mai mare va fi cea de după. Cea lungă, cronică.
Când mama nu mai vine. O strigi, o apelezi, o numeşti... şi mama nu mai vine! Fiindcă, vă va fi greu să vă obişnuiţi fără mama. Eu şi acum, la cinci ani de la plecarea mamei, mă scol adesea cu vreo întrebare la care numai ea ştia răspunsul şi pe moment mă enervez, mă irită faptul că nu mai este. Refuz să-l recunoasc ca pe o realitate evidentă. Şi dureroasă.
Repet, dragă Giovani şi Victor, durerea provocată de pierderea mamei este foarte greu de suportat. E ca o boală cronică. Este ca un blestem. Căci, mai ales, ea ţine până la momentul când îţi vine ţie însuţi rândul...
Nu încerc a vă potoli durerea imediată debitându-vă truisme, banalităţi, filosofii de doi bani, formule care se tot uzează la astfel de ocazii gen „toţi suntem trecători", „datori cu dispariţia mamei" etc. La asemenea ocazii, tu, prieten apriopiat al celor loviţi, este bine să taci. Să nu mai spui nimic. Consideraţi, dragii mei prieteni, acest gest scris al meu, ca pe unul de tăcere solidară cu durerea voastră. Dumnezeu s-o odihnească!
George Stanca pamflet
Dedicaţie : Gil Dobrică "Mama"
