Scrisorile lui Stanca. Dragă Marius Ţeicu,
Nu pot, crede-mă, să scriu un “memento mori” pentru o tânără mamă şi fiica ta unică.
Efectiv, nu pot. Nu am puterea să mă concentrez, căci realizez ce se poate întâmpla cu tine în aceste momente cumplite. Nu mai am nici o cultură a cazuisticii, nu mai ţin minte nimic asemănător ca să găsesc - şi, la ce bun? - ceva care să te consoleze? Şi ce ar mai putea? Doar să-ţi reverşi iubirea pentru copilul tău unic asupra nepoţilor pe care ţi i-a lăsat. Da, este un refugiu, numai că unul iluzoriu. Copilul tău e copilul tău…şi azi nu mai este… Cumplit.
Crede-mă că-mi vine să opresc şuvoiul cuvintelor, să-ţi transmit cele creştineşti aşa după un tipar pământesc şi apoi să mă opresc din scris. Cred că este cel mai greu articol pe care l-am scris vreodată-n viaţa mea. Cuvintele-mi curg, jur Marius, odată cu lacrimile. Scriu doar parcă dintr-un dicteu venit de la Dumnezeu, unul plin de compasiunea şi de înţelegerea pentru momentele prin care treci.Tot ce citeşti acum nu e un text scris de mine, ci doar impus, dictat, indus de Durerea mea pentru soarta ta şi pentru ceea ce păţeşti, parcurgi, suferi acum… Şi, chiar dacă ai mai trecut odată prin ceva asemănător, atunci când Patricia s-a salvat, din păcate vremelnic, nu contează. Nu se pune. E tot o experienţă dură, nemiloasă, acum ireversibilă şi inutilă. Căci moartea e un dat cert al existenţei. Mă îndoiesc că ar fi un om care s-ar resemna cu ea. Mai degrabă omul se resemnează cu propria moarte, e-n stare să şi-o ofere la schimb, nicidecum cu aceea a copilului său. Oh, cum ţi-ai mai schimba soarta şi viaţa, dându-le pentru salvarea copilului tău… te înţeleg.Doamne Dumnezeule, cât l-ai încercat pe robul tău Marius?!
